Cartea Padurii

O alta intamplare cu ursi

2009-03-10T23:36:00.002+02:00

Mugur Muguraş luneca pe schiurile lui peste o mlaştină mare, acoperită cu muşchi. Era pe la sfârşitul lui februarie şi pretutindeni se înălţau troiene mari de zăpadă.

Din mlaştină ieşeau ici-colo insule de pădure.

Chira, câinele de vânătoare al lui Mugur Muguraş, intră fuga într-una din ele şi se ascunse printre copaci. deodată, izbucni de acolo hămăitul ei: lătră aprig, mânios. Mugur Muguraş înţelese numaidecât că Chira dăduse peste un urs!

Şi ce s-a mai bucurat vânătorul mărunţel că şi-a luat puşca lui cea cu cinci gloanţe! Cât ai clipi, s-a repezit înspre locul de unde venea lătratu câinelui.

Chira se stropşea la o grămadă mare de crengi rupte de furtună şi troienite de zăpadă. Mugur Muguraş îşi alese un loc potrivit, îşi scoase grăbit schiurile din picioare, bătători zăpada sub el şi se pregăti să tragă.

Foarte curând se ivi de sub zăpadă o căpăţână neagră, cu fruntea lată, şi luciră doi ochişori de culoarea desişului întunecat şi verde al pădurii: animalul dădea "bună ziua", cum spun vânătorii de urşi.

Mugur Muguraş ştia bine că animalul o să arunce doar o căutătură vrăşmaşului său, după care o să se ascundă din nou. O să se ghemuiască tot în vizuina lui şi când i-o veni bine, o să se năpustească afară. De aceea vânătorul trase un foc de armă, înainte ca fiara să-şi ascundă capul.

Dar pentru că ochise prea din fugă, nu ochise bine! După cum a aflat mai târziu, glonţul muşcase doar din falca ursului.

Jivina ţâşni din bârlog şi se repezi la Mugur Muguraş.

Din fericire, cel de-al doilea glonţ tras de vânător o doborî pe loc.

Chira sări la urs şi începu să-l tragă de blană.

Mugur Muguraş n-avusese vreme să se sperie în clipa când ursul se năpustise la el. Dar când primejdia a trecut, mărunţelul şi viteazul vânător s-a muiat de tot: ochii i s-au împăienjenit, urechile au prins a-i ţiui... Omul a tras adânc în piept aerul îngheţat, ca unul care caută să se trezească din gânduri grele. Şi numai atunci a simţit limpede că a trecut prin clipe îngrozitoare.

Aşa i se întâmplă oricui, chiar şi oamenilor celor mai neînfricaţi, după ce s-au întâlnit nas în nas cu o fiară mare şi primejdioasă.

Deodată, Chira lăsă în pace leşul ursului şi începu iar să latre din răsputeri, repezindu-se spre aceeaşi grămadă de crengi, dar din altă parte.

Mugur Muguraş se uită într-acolo şi încremeni de spaimă: de sub grămadă ieşea la iveală capul unui al doilea urs.

Vânătorul mărunţel îşi veni iute în fire, duse puşca la ochi, dar de data asta ţinti cu multă băgare de seamă şi izbuti să omoare jivina de la cea dintâi împuşcătură, chiar lângă morman.

Dar de îndată se arătă din hruba neagră pe unde sărise puiul de urs căpăţâna roşcată, cu fruntea lată, a unui al treilea urs, după care mai venea şi un al patrulea.

Mugur Muguraş se fâstâci şi se simţi cuprins de spaimă. Părea că sub mormanul acela s-au adunat toţi urşii pădurii şi acum vor să se repeadă la dânsul.

Fără să mai ochiască, vânătorul trase odată, apoi încă o dată şi trânti în zăpadă puşca ce nu mai avea niciun glonte. Atâta doar mai apucă să vadă, că după primul foc de armă, capul roşcat nu s-a mai zărit, iar după cel de-al doilea, a căzut în zăpadă, ucisă pe loc, Chira, pe care o nimerise din greşeală.

Apoi picioarele i s-au muiat şi au făcut fără vrerea lui vreo tre-patru paşi înainte... Mugur Muguraş s-a împiedicat de leşul celui dintâi urs doborât, s-a prăbuşit peste el şi a rămas acolo, în nesimţire.

Nu ştie nici el câtă vreme a zăcut aşa. Trezirea i-a fost înspăimântătoare: îşi simţea nasul strâns ca în cleşte, iar când a vrut să ducă mâna la faţă, mâna lui s-a împiedicat de ceva viu, cald şi îmblănit. Omul a deschis ochii şi a văzut... doi ochi mici şi verzi ca desişul întunecat al pădurii, care-l priveau ţintă, fără să clipească: erau ochi de urs.

Mugur Muguraş a scos un urlet ca din gură de şarpe şi şi-a smuls nasul din gura jivinei.

Fără să mai ştie de el, a sărit în picioare şi a dat să fugă, dar a căzut numaidecât într-un troian şi s-a împotmolit în zăpadă.

Atunci a întors capul şi abia în clipa aceea a înţeles că cel care-l ţinuse de nas era un ursuleţ mititel.

A mai trecut o bună bucată de vreme până să se liniştească Mugur Muguraş şi să-nţeleagă tot ce se-ntâmplase.

Cu cele dintâi două focuri de armă doborâse o ursoaică. Îndată după ea, ieşise de sub grămadă, printr-o altă gaură, un pui de-al ei, cam de vreo trei ani, "dădaca" ursuleţilor mici.

"Dădaca" aste e întotdeauna un urs-bărbat. Cât ţine vara, el o ajută pe ursoaica-mamă la dădăcitul surioarelor şi frăţiorilor mai mititei, iar în timpul iernii, doarme în apropierea lor.

În grămada asta mare de crengi rupte, erau două vizuini: într-una din ele dormea "dădaca", iar în cealaltă, ursoaica-mamă cu puii ei de un an.

Vânătorul, de tulburat ce-a fost, a luat "dădaca" drept un urs în toată puterea.

După fratele lor mai mare, au ieşit din grămadă şi cei doi ursuleţi în vârstă de un an.

Chiar aşa mici cum sunt (la cântar trag cât un băiat de 12 ani), au căpăţânile atât de mari şi frunţile atât de late, încât nu-i de mirare că la o mare spaimă vânătorul i-a putut lua urşi în toată puterea.

Şi cât a zăcut în nesimţire, singurul ursuleţ care scăpase nevătămat din toată familia s-a apropiat de maică-sa şi, vrând să sugă, a-nceput să caute cu botul ţâţa ursoaicei răpuse; atunci a dat de nasul cald al lui Mugur Muguraş şi a crezut, pesemne, că bucăţica asta e ţâţa mamei. De aceea s-a apucat s-o sugă.

Pe Chira, Mugur Muguraş a îngropat-o chiar acolo în pădure. Iar pe ursuleţ l-a prins şi l-a dus acasă.

Puiul de urs s-a dovedit a fi un animal jucăuş şi duios şi s-a ataşat foarte tare de vânătorul cel mărunţel, care se simţea şi el singur după moartea câinelui său.

Haituiala ursului nu-i ca a iepurelui ! (2)

2009-03-09T23:23:00.002+02:00

Trecu o jumătate de oră, lungă şi chinuitoare pentru vânători.

În sfârşit, se auziră sunetele cornului de vânătoare, două vuiete prelungi şi groase, care umplură într-o clipă pădurea troienită şi rămaseră aninate, parcă, vrme îndelungată, în aerul îngheţat.

Urmă apoi o clipă de linişte şi deodată porniră ţipetele, urletele, răcnetele hăitaşilor, care strigau cum puteau mai bine: unul vuia gros, altul lătra ca un dulău, altul miorlăia ca o pisică ruptă-n bătăi...

După ce sună din goarnă, Mugur Muguraş se repezi împreună cu Silei, amândoi pe schiuri, spre locul unde era ursul: îndeplineau sarcina de "sperietori".

Hăituiala ursului nu-i ca a iepurelui!

În afară de "strigători" şi "muţi", mai are şi "sperietori". Aceştia au sarcina să scoată ursul din culcuş şi să-l mâne spre trăgători.

Mugur Muguraş ştia după urme că fiara era uriaşă. Dar când se ivi deodată deasupra brăduţilor mici spinarea neagră şi miţoasă a namilei, vânătorul mărunţel tresări, trase în neştire un foc de armă în sus şi porni să sbiere cu Silei, cât îi ţinea gura:

-Hă-ă-ă-i! Hăă-ă-ă-i!

Hăituiala ursului nu-i ca a iepurelui!

Aici pregătirea vânătorii e îndelungată şi temeinică, iar vânătoarea propriu-zisă scurtă de tot şi plină - mai totdeauna - de grozave surprize. Dar aşteptarea încordată ţine atâta vreme şi gândul la primejdie e atât de intens, încât orice clipă le pare vânătorilor un ceas întreg. Multe mai înduri cât stai pe locul tău, până vezi în sfârşit animalul sau auzi un foc de armă tras de vecinul tău şi înţelegi că... s-a făcut (sau nu s-o fi făcut ??) primejdioasa treabă .

Mugur Muguraş s-a repezit după urs, străduindu-se din răsputeri să-l îndrepte încotro voia dânsul, dar zadarnic: nu era chip să-l ajungă din urmă! Acolo unde omul fără schiuri se afundă la fiecare pas în zăpadă până la brâu şi abia de-şi poate scoate picioarele din nămeţi, ursul merge ca un tanc, prăvălind tufe şi copăcei în calea lui. Merge ca o barcă cu motor cu elice, stârnind în dreapta şi-n stânga câte un vârtej de pulbere de zăpadă.

Ursul s-a făcut nevăzut din faţa vânătorului mărunţel, deşi acesta aluneca reped pe schiurile sale antedeluviene. Dar nu trecură bine două minute şi Mugur Muguraş auzi o împuşcătură; se agăţă repede cu mâna de cel dintâi copac care-i ieşi în cale, ca să-şi oprească avântul. "Gata?? Ursul a fost ucis??"

Dar ca răspuns la întrebarea-i tăcută, răsună un alt foc de armă şi apoi un ţipăt de spaimă şi durere!

Mugur Muguraş se repezi nebuneşte înainte, spre trăgători.

Sosi chiar în clipa când colonelul, Andrei şi doctorul, alb ca varul la obraz, înfipţi toţi trei în blana ursului, încercau disperaţi să ridice namila de pe cel de-al treilea vânător, trântit în zăpadă.

Iată ce se întâmplase!

Ursul pornise pe vechile lui urme, drept spre puşcaşul din mijloc, dar pe acesta nu-l răbdase inima să aştepte cât trebuia: trăsese când jivina era la vreo şaizeci de paşi depărtare, în loc s-o lase, după cum se cuvine, să se apropie la 10-15 paşi. Oricât s-ar părea de curios la un animal atât de mare şi aparent greoi, dar ursul aleargă cu o repeziciune uimitoare şi numai la această mică depărtare poate fi atins fără greş, în cap sau în inimă.

Glontele exploziv tras din minunata puşcă a falnicului vânător a răscolit rău partea moale a piciorului stâng, dinapoi, al jivinei, care, înnebunită de durere, s-a aruncat asupra nesăbuitului vânător.

Acesta din urmă însă a uitat cu totul că mai are un glonte în ţeavă şi că alături de el mai e şi cealaltă puşcă a lui. S-a zăpăcit şi pace. A asvârlit arma la pământ, s-a întors în loc şi-a luat-o la sănătoasa.

Dar fiara a izbit din răsputeri cu laba spinarea omului care-i pricinuise durerea şi l-a afundat adânc în zăpadă.

Andrei, puşcaşul de rezervă, nu şi-a pierdut cumpătul. El a băgat drept în botul căscat al fiarei mica lui puşcă cu două ţevi şi a apăsat în aceeaşi clipă pe amândoi cocoşii.

S-a auzit un ţăcănit jalnic: arma n-a luat foc !

Colonelul, care stătea pe locul al treilea, vecin cu vânătorul cel falnic, văzuse tot ce se-ntâmplase. El ştia că o moarte năpraznică îl aşteaptă pe vecinul său şi că trebuie să tragă. Mai ştia de asemenea că poate să-l nimerească pe vânătorul căzut, dar n-avea de ales: s-a lăsat în genunchi şi a tras drept în capul ursului.

Matahala s-a cutremurat, s-a ridicat pe picioarele dindărăt, a rămas o clipă aşa, încremenită în aer, apoi s-a prăbuşit greu, drept peste omul trântit în zăpadă.

Glontele colonelului nimerise ursul în tâmplă şi-l lăsase mort pe loc.

Doctorul a sosit şi el în goană şi împreună cu Andrei şi colonelul s-au înfipt în blana ursului doborât, căutând să-l scape de sub el pe vânător, viu ori mort.

În clipa aceea, ajunse şi Mugur Muguraş şi se repezi să-i ajute.

Cu chiu cu vai, traseră la o parte leşul cel greu şi ridicară vânătorul din zăpadă. Era viu şi nevătămat, deşi alb ca varul la faţă; ursul n-avusese vreme să-i smulgă pielea de pe cap, dar îi pierise toată semeţia...

Până în sat l-au dus în sanie. Omul a stat o leacă, şi-a tras sufletul, a luat cu el pielea ursului şi a plecat glonţ la gară, fără să ia seamă la rugăminţile doctorului, care-l sfătuia să mâie noaptea acolo şi să se odihnească bine înainte de a porni la drum.

-M-da! adăugă Mugur Muguraş gânditor, după ce-mi povesti întâmplarea. O greşeală tot am săvârşit noi: nu trebuia să-i dăm pielea! Pesemne că acum se fuduleşte cu ea pe la sindrofii şi zice că a doborât cu mâna lui ursul nostru. Şi când te gândeşti că jivina trăgea aproape trei chintale... Zi-i matahală şi gata!

Haituiala ursului nu-i ca a iepurelui !

2009-03-07T23:08:00.003+02:00

În ziua de 27 ianuarie, Mugur Muguraş, cum a ieşit din pădure, s-a şi dus la poşta din satul vecin, fără să mai dea pe acasă, şi a trimis o telegramă la oraş, unui doctor cunoscut, vânător de urşi: "Găsit vizuină. Vino".

A doua zi, a primit telegrama de răspuns: "Sosim trei, la 1 februarie".

În fiecare dimineaţă, Mugur Muguraş mergea să cerceteze vizuina. Ursul dormea dus. Pe crenguţele tufelor din faţa bârlogului era mereu chiciură proaspătă: suflarea caldă a fiarei ajungea până la ele.

La 30 ianuarie, după ce a cercetat încă o dată bârlogul, Mugur Muguraş s-a întâlnit cu Andrei şi Silei, doi flăcăi din sat. Tinerii vânători se duceau în pădure, după veveriţe. Lui Mugur Muguraş îi stătea pe limbă să le spună să nu se ducă în partea unde era bârlogul ursului, dar s-a răzgândit. Prea erau tineri flăcăii şi curioşi. Cine ştie, putea să-i răzbească dorinţa să vadă viziunea şi să trezească jivina cu vreun sgomot. Şi bătrânul n-a zis nimic.

Pe 31 ianuarie, când a ajuns în pădure, a rămas cu gura căscată: vizuina era răvăşită şi fiara - nicăieri ! Ca la vreo 50 de paşi de acolo, zăcea un pin doborât. Silei şi Andrei nimeriseră pesemne o veveriţă care rămăsese agăţată între crengi; atunci flăcăii doborâseră copacul, iar ursul se trezise şi fugise...

Urmele de schiuri ale celor doi vânători porneau de la copacul doborât într-o parte, iar urmele fiarei, din bârlog în partea cealaltă. Noroc că vânătorii n-au zărit animalul ascuns de desişul brazilor şi nu s-au luat după el !

Fără să piardă nicio clipă, Mugur Muguraş a pornit-o în goană pe urma ursului.

A doua zi, seara, au sosit de la oraş două cunoştinţe mai vechi ale lui Mugur Muguraş: doctorul şi colonelul, iar cu ei un al treilea, înalt, ţanţoş, cu musteţi negre ferchezuite şi cu bărbuţa îngrijit tăiată.

Lui Mugur Muguraş noul venit nu i-a plăcut, de cum l-a văzut.

"Ia uite ce frumuşel e dumnealui!" şi-a zis vânătorul cel mărunţel, cercetându-l pe necunoscut. pe furiş. "Parcă nu-i chiar aşa tânăr, da-i rumen ca mărul şi umblă cu pieptul scos ca un cocoş. Şi n-are fir de păr cărunt !"

Dar ceea ce-l supăra mai tare pe Mugur Muguraş era jena pe care o resimţea faţă de acest orăşean arătos, pentru că n-a ştiut să păzească fiara şi i-a scăpat din bârlog. La urmă le-a spus că a găsit totuşi noul loc de iernare al ursului, că urma de ieşire din pădure a fiarei nu se zăreşte, dar că jivina, fără îndoială, s-a culcat acum deasupra zăpezii, că doarme cu urechile ciulite şi că nu poate fi prinsă decât cu hăituială.

Necunoscutul cel ţanţoş a strâmbat dispreţuitor din nas la auzul acestor noutăţi, dar n-a zis nimic şi a întrebat numai dacă e mare ursul.

- Urma e mare, i-a răspuns Mugur Muguraş. Jivina trage la cântar pe puţin două chintale! Îmi pun capul pentru asta.

Atunci falnicul vânător de la oraş şi-a ridicat cu dispreţ umerii drepţi ca o cruce şi a rostit, fără să se uite la vânătorul cel mărunţel:

- Am fost chemaţi să luăm ursul din bârlog şi când colo... acum e vorba de goană! Mă-ntreb dacă cei de-aici o să ştie să mâne fiara spre trăgători...

Această îndoială jignitoare l-a atins dureros pe mărunţel. Dar a tăcut chitic şi şi-a spus doar în gând: "Noi o să ştim a-l mâna, n-avea grijă! Vezi mai bine să nu-ţi ia ţie, Moş Martin, ceva din fandoseală!"

Apoi au început cu toţii să se sfătuiască cum să hăituiască mai bine ursul. Mugur Muguraş le-a amintit că la vânatul unui animal aşa de mare se cade să fie aşezat câte un puşcaş în spate le fiecărui vânător, pentru mai multă siguranţă.

Dar vânătorul cel ţanţoş i-a tăiat vorba cu asprime, zicând că cine nu se simte stăpân pe puşca lui nu trebuie să iasă la urs şi că dânsul nu îngăduie dădace pe lângă vânători.

"Să ştii că-i îndrăzneţ vlăjganul!" şi-a zis Mugur Muguraş, cu-o urmă de admiraţie în gând.

Dar colonelul s-a băgat şi el în vorbă şi a spus cu toată hotărârea că paza bună trece primejdia şi că puşcaşii de pe lângă vânători n-ar fi nicidecum de prisos. Doctorul l-a sprijinit şi el.

Arogantul i-a privit de sus şi a dat din umeri, adică "bine, ie şi ca voi, dar e clar că vă cam tremură nădragii!"

A doua zi, n-au prins zorile să mijească bine şi Mugur Muguraş i-a sculat pe vânători, iar el s-a dus să strângă hăitaşii.

Când s-a întors, ţanţoşul tocmai îşi scotea cele două puşti ale lui, dintr-un fel de cutiuţe uşoare, îmbrăcate pe dinăuntru cu catifea, cum sunt acelea în care se poartă viorile. Lui Mugur Muguraş prinseră să-i sticlească ochii: de când era, nu mai văzuse asemenea puşti!! Vânătorul cel mândru şi-a potrivit puştile şi s-a apucat să scoată din cutii cartuşe lucioase cu gloanţe, unele turtite la vârf, altele ascuţite. Tot văzându-şi de treabă, le povestea doctorului şi colonelului ce grozave sunt puştile sale, ce gloanţe nemaipomenite are şi cum a vânat el mistreţi şi tigri prin ţeri străine.

Mugur Muguraş n-a arătat pe faţă că-i pasă, dar sufletul lui s-a cătrănit parcă şi mai mult. Avea o poftă grozavă să cerceteze mai de aproape puştile cele minunate, dar nu s-a încumetat să-i ceară străinului să i le dea. Dacă îl refuza, a...?

De cum s-a crăpat de ziuă, un şir lung de sănii ţărăneşti s-a îndreptat spre pădure. În cea din capul şiragului era Mugur Muguraş, după el 40 de hăitaşi, iar la urmă de tot - musafirii.

Când au ajuns cam la un km de locul unde se culcase ursul, s-au oprit cu toţii. Vânătorii s-au vârât într-un bordei ca să se mai desmorţească lângă foc, iar Mugur Muguraş a dat fuga pe schiuri, ca să vadă dacă fiara mai e acolo şi să aşeze hăitaşii.

Toate erau în bună rânduială: ursul nu ieşise din locul încercuit.

Mugur Muguraş i-a aşezat pe strigători în arc, de o parte a bârlogului, iar în dreapta şi-n stânga lor a pus câte un mut.

Hăituiala ursului nu seamănă cu cea a iepurelui !

Strigătorii nu trec prin pădure, ci rămân locului în timpul vânătorii. Iar muţii stau pe margini, între strigători şi linia de trăgătoti, ca să fie gata când ursul, fugind de hăitaşii gălăgioşi, o să sară în lături. Muţii n-au voie să strige. Dacă fiara o să se-ndrepte spre ei, au voie doar să-şi smulgă căciulile din cap şi să le fluture spre fiară. E de ajuns pentru ca ursul să se-ndrepte spre linia de trăgători.

După ce i-a aşezat pe hăitaşi, Mugur Muguraş s-a dus fuga la vânători şi i-a dus pe fiecare la locul lui. Nu erau decât trei, la depărtare de 25-30 de paşi unul de celălalt. Spre trecerea asta îngustă, abia de 100 paşi lărgime, vânătorul cel mărunţel trebuia să mâne ursul.

Pe locul cel dintâi, Mugur Muguraş l-a aşezat pe doctor; pe locul cel de-al treilea pe colonel, iar la mijloc, la numărul doi, pe vânătorul cel falnic. Aici era talpa, adică urma de intrare a ursului încercuit. Jivina, de cele mai multe ori, când pleacă din culcuş, lasă semnul tălpii.

În spatele vânătorului cel mândru stătea tânărul vânător Andrei. Îl aleseseră, pentru că era mai umblat şi mei stăpân pe sine decât Silei.

Andrei era de vânătoru de rezervă. Puşcaşul de rezervă n-are voie să tragă decât atunci când animalul izbuteşte să rupă linia de trăgători sau se repede la vânător.

Puşcaşii aveau toţi halate cenuşii. După ce ordonă în şoaptă cele din urmă porunci vânătorilor: să nu facă sgomot, să nu fumeze, să încremenească pe locurile lor când or auzi goarna şi să lase fiara să se apropie cât mai mult, Mugur Muguraş dădu fuga la hăitaşi...

(va urma)

Cu purcelu' la vanatoare de lupi

2009-03-03T18:40:00.003+02:00

E o vânătoare primejdioasă şi doar arareori se găseşte câte un îndrăzneţ care se-ncumetă să iasă singur, fără tovarăşi, noaptea-n câmp.

Dar iacăt-tă că într-o zi s-a găsit un asemenea voinik. El a înhămat calu la o sanie dintre acelea fără spetează, a luat cu el puşca, un purcel legat în sac şi a ieşit noaptea, pe lună, fecior de lele nebună, dincolo de marginea satului.

Lupii îşi cam făceau de cap prin părţile acelea şi oamenii se plânseseră în nenumărate rânduri de îndrăzneala lor: fără se le pese de ceva, fierele intrau adesea chiar în sat!

Vânătorul a cotit-o din drum şi a început să meargă la pas pe lângă marginea pădurii.

Micul animal era legat fedeleş şi doar capul i se vedea din sac.

Sarcina purcelului era să atragă lupii cu guiţatul lui şi el guiţa într-adevăr cât îl ţinea gura, pentru că purceluşii au urechile fragede şi-i doare când tragi de ele.

Lupii nu s-au lăsat rugaţi prea multă vreme. În curând vânătorul văzu în desişul pădurii luminiţe verzi-sângerii. Luminiţele pâlpâiau când ici, când colo, printre trunchiurile întunecate ale arborilor. Erau ochii lupilor care luceau în noapte.

Calul scoase un nechezat şi vru s-o ia la goană. Vânătorul îl potoli cu mare greutate, strunindu-l cu o singură mână. Cu cealaltă trăgea mereu purcelul de urechi, pentru că lupii nu îndrăzneau încă să se repeadă la sania în care şedea omul. Numai guiţatul purceluşului putea să-i silească să uite de frică.

Carnea de purcel e o mâncare foarte gustoasă şi, vrând nevrând, uiţi de primejdie când auzi guiţatul lui chiar la ureche !

Lupii desluşiră foarte curând că în spatele saniei, săltând la hârtoape şi muşuroaie, se târăşte un sac legat de o funie lungă.

Sacul era umplut cu fân amestecat cu bălegar de porc, dar lupii credeau că înlăuntru lui e purcelul în carne şi oase, pentru că auzeau guiţatul şi-i simţeau mirosul.

În cele din urmă, şi-au luat inima în dinţi, au ieşit în goană nebună din pădure şi s-au repezit la sanie cu toată haita: şase, şapte sau opt fiare tot una şi una.

În câmp deschis şi aproape cum erau acum de sanie, îi părură vânătorului adevăraţi uriaşi! Lumina lunii e înşelătoare: străluceşte pe părul animalelor şi le face mult mai mari decât în realitate.

Vânătorul a lăsat îndată urechile purceluşului şi a apucat puşca.

Lupul care venea în capul haitei era cât pe-aci s-ajungă sacul cu fân când vânătorul l-a ochit în piept, ceva mai jos de ieşitura labei şi... poc !

Lupul s-a rostogolit de-a berbeleacul în zăpadă. Vânătorul a tras din cea de-a doua ţeavă în lupul care venea după cel doborât, dar calul a smucit sania şi glontele nu şi-a atins ţinta.

Vânătorul a apucat cu amândouă mâinile dârlogii şi doar anevoie a putut linişti calul.

Dar lupii s-au şi făcut nevăzuţi în pădure. Numai unul a rămas locului - cel doborât.

Atunci vânătorul a oprit calul, şi-a lăsat puşca şi purcelul în sanie şi s-a dus să ridice prada...

......................................................................

În aceeaşi noapte, s-a stârnit în sat un mare vaier: calul cu care plecase vânătorul s-a înapoiat singur, în goană nebună, fără vânător. În sanie zăcea doar puşca lui cu două ţevi, descărcată, iar purcelul legat fedeleş huiţa amarnic...

Când s-a luminat de ziuă, sătenii au ieşit pe câmp şi au citit în zpăadă tot ce se petrecuse acolo, la marginea pădurii, în timpul nopţii.

Iată ce se întâmplase.

Vânătorul îşi încărcase pe umeri lupul ucis şi se-ndrepta spre sania lui. Când a ajuns aproape de tot, calul, simţind miros de lup, a tresărit de spaimă, s-a smucit şi... pe-aci ţi-e drumul !

Vânătorul rămăsese singur cu lupul. N-avea la el nici măcar cuţitul de vânătoare, iar puşca lui era în sanie.

Între timp, lupii s-au mai desmeticit din spaima care-i cuprinsese, au ieşit din pădure, toată haita, şi l-au înconjurat pe vânător.

...Dimineaţa, sătenii au găsit în zăpadă numai oasele omului, amestecate cu ale lupului: lupii înfulecaseră şi pe tovarăşul lor ucis.

Întâmplarea povestită aici s-a petrecut acum o sută de ani. De atunci, n-am mai auzit ca lupii să se repeadă la om. Un lup, dacă nu-i turbat sau rănit, se teme de om chiar dacă acesta n-are armă.

La bârlog

O altă nenorocire s-a-ntâmplat la o vânătoare de urşi.

Pădurarul a dat într-o zi peste bârlogul unui urs şi oamenii au trimis vorbă la oraş să vină un vânător profesionist. Când a venit vânătorul, au luat cu ei doi câini şi s-au apropiat tiptil de mormanul de zăpadă sub care se cuibărise Moş Martin.

Vânătorul s-a aşezat ceva mai la o parte, aşa cum se obişnuieşte. Gura viziuinei e întotdeauna îndreptată spre răsărit, iar animalul, când ţâşneşte de sub zăpadă, o ia de obicei înspre miază-zi. Aşadar, vânătorul trebuie să se aşeze în aşa fel, încât să tragă dintr-o parte, drept în inima fiarei.

Pădurarul a trecut în spatele noianului de zăpadă şi a asmuţit câinii.

Aceştia, de cum au simţit ursul, s-au năpustit cu toată îndârjirea spre grămada de omăt.

Hărmălaia pe care au stârnit-o era aşa de cumplită, încât ursul trebuia neapărat să se deştepte! Dar multă vreme jivina n-a dat niciun semn de viaţă.

Deodată însă s-a ivit din zăpadă o labă neagră, cu ghiare mari, mai, mai s-apuce unul din câini. Acesta a sărit în lături, schelălăind.

Atunci ursul a ţâşnit din noianul de zăpadă, ca un bulgăre de pământ uriaş şi negru, şi, împotriva tuturor aşteptărilor, în loc să sară într-o parte, s-a năpustit drept spre vânător.

Jivina ţinea capul adânc plecat, pavăză pieptului.

Vânătorul trase.

Dar glontele a alunecat pe ţeasta tare a ursului şi a luat-o pieziş. Înnebunită de izbitua puternică primită în frunte, fiara l-a doborât pe vânător şi l-a făcut ghem sub ea. Zadarnic s-au aninat amândoi câinii de picioarele dinapoi ale jivinei.

Zadarnic pădurarul înspăimântat ţipa din răsputeri şi ridica puşca în aer. De tras nu era chip să tragă, căci glontele îl putea nimeri pe nenorocitul vânător.

Dintr-o singură izbitură a labei sale înspăimântătoare, ursul a smuls căciula vânătorului, odată cu părul şi pielea de pe cap.

În clipa următoare însă, fiara s-a prăbuşit într-o rână şi s-a rostogolit domol în zăpada înroşită de sânge: vânătorul, care nu-şi pierduse cumpătul, a izbuit să-şi smulgă cuţitul de la brâu şi i-a spintecat burta.

Omul a rămas în viaţă. Blana ursului atârnă şi acum deasupra patului său, dar capul şi-l poartă întotdeauna legat cu o broboadă călduroasă.

Unde ierneaza mugurii ?

2009-03-01T17:06:00.003+02:00

Acum toate plantele din padure sunt amorţite. Dar sunt gata să-ntâmpine primăvara şi să-şi desfacă mugurii.

Unde-or fi iernând mugurii?

Mugurii copacilor iernează deasupra pământului. Iar cei ai ierburilor - fiecare în felul său.

Steluţa şi-i ţine ascunşi în sânul frunzelor de pe tulpiniţa plecată spre pământ. Mugurii ei se păstrează vii şi verzi, pe când frunzele îngălbenesc şi se usucă de cu toamnă, astfel încât planta pare cu totul moartă.

Talpa-mâţei, sclipetul (închegăţica) şi multe alte ierburi scunde nu numai că-şi păstrează mugurii sub zăpadă, ci trăiesc chiar ele vii şi nevătămate sub mantaua de nea, ca să poată întâmpina primăvara gata înverzite.

Aşadar, mugurii tuturor acestor ierburi iernează deasupra pământului, deşi destul de aproape de el.

Unele ierburi însă îşi păstrează mugurii în alt fel.

Pelinul, canariţa, rochia rândunicii, măzărichea, bulbucii şi calcea-calului de anul trecut pare că au pierit cu totul; de pe urma lor n-a mai rămas nimic, în afară de frunze şi de tulpiniţe pe jumătate putrezite.

Dar dacă le cauţi bine mugurii, îi găseşti chiar la faţa pământului.

Fragii, păpădia, trifoiul sălbatic, ştevia şi coada-şoricelului au şi ele mugurii la faţa pământului, dar mugurii lor sunt înconjuraţi de rozete alcătuite din frunze verzi.

Multe alte ierburi îşi ţin mugurii sub pământ. Aşa iernează mugurii florii-paştelui, ai lăcrămioarelor, lăcrimiţei, linariţei şi podbalului; mugurii purului (usturoiului sălbatic) iernează în bulbul lor, iar cei ai brebeneilor în tuberculii lor mici.

Astfel îşi petrec iarna mugurii plantelor ce cresc pe pământ. Mugurii celor ce cresc în apă îşi petrec iarna pe fundul lacurilor şi al bălţilor, îngropaţi în nămol.

Ce frig e in padure, uf, ce frig !

2009-02-27T23:02:00.002+02:00

Vântul îngheţat se plimbă-n voie pe câmpul deschis, umblă zănatic prin pădure, printre mestecenii şi plopii desfrunziţi, pătrunde pe sub penele bine strânse ale păsărilor sau printre firele de păr dese şi răceşte sângele vietăţilor.

Nu-i chip de stat pe loc: nici jos, nici pe ramuri; totul e acoperit de zăpadă şi-ţi îngheaţă labele. Ca să te mai încălzeşti puţin, trebuie să alergi, să sari, să zbori...

Bine-i de acela care are o vizuină caldă şi primitoare, o gaură, un cuib; bine-i de aceia care au cămări pline: mănâncă pe săturate, apoi se fac ghem şi se lasă copleşiţi de somn adânc.

Cine-i sătul, nu se teme de frig

Pentru un animal sau o pasăre, lucrul cel mai de seamă e să fii sătul. O masă bună încălzeşte pe dinăuntru ca o sobiţă: sângele e mai fierbinte şi căldura se răspândeşte prin toate vinişoarele. La fel ţine de cald şi stratul de grăsime de sub piele, care e cea mai bună căptuşeală pentru o hăinuţă de blană sau de puf. Frigul se strecoară printre peri, te înţeapă prin pene, dar stratul de grăsime de sub piele nu-l străbate nici gerul cel mai aprig.

Dacă ar fi de mâncare pe săturate, niciuna dintre vieţuitoare nu s-ar teme de frig. Dar de unde să iei atâta mâncare iarna?

Rătăcesc prin pădure şi lupul şi vulpea; pădurea e însă goală; toate animalele mai măricele s-au ascuns, iar păsările au zburat departe... Ziua zboară stoluri de corbi, noaptea - buha: caută cu luare-aminte, doar-doar or da de vreo pradă.

Ce foamete e în pădure, ce foamete!

La coadă !

Corbii au zărit cei dintâi un stârv.

- Cronc, cronc! Se abat cu tot stolul şi încep să se ospăteze.

Dar e seară, se lasă întunericul, răsare luna...

Deodată, din pădure, porneşte un ţipăt:

- Uhu-hu-uuu !

Corbii zboară speriaţi care încotro. Din inima pădurii se iveşte buha şi se repede la stârv.

Dar de-abia începe să înfulece, rupând cu lăcomie din carne cu ciocul ei coroiat, mişcând urechile şi clipind din pleoapele-i albe - că se aude un foşnet pe zăpadă.

Buha o sbugheşte... în copac. In locul ei vine vulpea şi se asvârle peste stârv.

Hârş, hârş cu dinţii ! Dar n-apucă să se sature şi... uite că vine lupul.

Vulpea - ţuşt în tufiş, iar lupul - hop la leş. Cu părul măciucă, rupe din carnea de cal cu dinţii lui ascuţiţi ca nişte cuţite şi mârâie de plăcere. A uitat de toate pe lume! Când şi când îşi înalţă o clipă botul, şi haţ cu dinţii în aer, adică: "nu vă apropiaţi că e de rău!" şi apoi se apucă iar să înfulece.

Deodată, un mârâit gros răsună chiar la urechea lui. Lupul se lasă pe vine de spaimă, îşi strânge coada între picioare şi tuleşt-o, frăţioare!

A binevoit să poftească la ospăţ chiar măria-sa stăpânul pădurii: Moş Martin!

Acum, cearcă de te-apropie, dacă-ţi dă mâna!

Cam spre sfârşitul nopţii, şi-a isprăvit şi ursul cina şi s-a dus la culcare. Iar lupul a stat toată vremea asta la coadă şi a aşteptat.

De cum a plecat ursul, lupul s-a şi repezit la stârv.

După ce s-a săturat lupul, a venit vulpea.

După ce s-a săturat vulpea, a venit buha.

După buhă s-a întors şi stolul de corbi.

Când s-a luminat de-a-binelea şi s-a făcut dimineaţă, oaspeţii nu mai lăsaseră la cantina pădurii decât numai oasele... Mâncaseră tot !

După vulpi (2)

2009-02-16T21:52:00.004+02:00

Când dădură de tufe, văzură că urma vulpoiului se desparte de cea a iepurelui şi o ia în altă parte. Merseră vreme îndelungată pe lângă şirul îngrijit de urme, făcând ocoluri din pricina ochiurilor meşteşugite şi încurcate ale vulpii.

Lumina potolită a zilei de iarnă se stingea treptat, tivind norii în liliachiu. Oamenii lăsară cu toţii capul în pământ: s-a dus de râpă truda unei zile întregi. Schiurile atârnau grele pe picioare.

Deodată Mugur Muguraş se opri locului, arătă cu mâna spre crângul din faţă şi zise încet:

- Vulpoiul e acolo! Dincolo de pădurice, cale de vreo 5 km, câmpia-i netedă ca o masă: nici tu copăcel, nici tu adâncitură! Vulpoiul nu s-ar fi încumetat să treacă prin loc deschis. Îmi dau capul că-i aici !

Cei doi vânători tinerei, parcă le-ar fi luat cineva cu mâna oboseala, atât de repede şi-au scos puştile de pe umăr.

Mugur Muguraş dădu poruncă: trei dintre hăitaşi, împreună cu Andrei, o să pornească din dreapta; alţi doi, cu Iliaş - din stânga, şi au să-nconjoare pădurea. Pe urmă au să intre într-însa cu toţii, dintr-odată.

După plecarea lor, vânătorul cel bărbos lunecă fără zgomot în pădurice. Ştia că în inima ei este un luminiş. De ieşit în loc deschis, vulpoiul n-o să iasă niciodată. Dar ori încotro s-ar fi îndreptat, trebuia să se strecoare neapărat pe marginea luminişului.

Drept în mijlocul poieniţei creştea un brad bătrân şi înalt. De crengile-i dese şi tari se sprijinea trunchiul unui alt brad uscat, pe jumătate căzut.

Mugur Muguraş se gândi o clipă să se caţere pe bradul căzut, până o ajunge în cel mare: de sus ar fi zărit mai bine urma vulpii. În jurul luminişului creşteau doar brazi piperniciţi şi se vedeau plopi şi mesteceni desfrunziţi.

Dar vânătorul încercat alungă pe dată acest gând: până se urcă-n copac, vulpoiul are timp s-o şteargă de zice ori. Şi-apoi, din copac e şi greu să tragi!

Mugur Muguraş se urcă pe un ciot, între doi brăduţi, foarte aproape de trunchiul dărâmat, ridică arma cu două ţevi gata de tras şi se uită cu băgare de seamă împrejur.

Deodată, se porniră aproape în acelşaşi timp din toate părţile păduricii glasurile înnăbuşite ale hăitaşilor.

Mugur Muguraş simţea cu toată fiinţa lui că vulpoiul cel nepreţuit e acolo, alături de el, că poate să iasă în orice clipă din ascunziş şi totuşi, când se ivi o clipă între trunchiurile copacilor blana roşcată, vânătorul tresări; iar când, în pofida tuturor aşteptărilor, animalul se repezi drept în poiana deschisă, încercatul vânător fu cât pe-aci să tragă !

Dar tocmai asta nu trebuia s-o facă: căci animalul nu era vulpoiul mulaşteptat. Era un iepure!

Urechilă se aşeză pe zăpadă şi-şi mişcă neliniştit urechile.

Glasurile se apropiau din toate părţile.

Iepurele sări în desiş şi dispăru.

Mugur Muguraş se încordă iar şi aşteptă.

Deodată, bubui o împuşcătură. Venea din dreapta.

- L-or fi ucis ? L-or fi rănit ?

Din stânga se auzi o nouă împuşcătură.

Mugur Muguraş coborî puşca: unul din doi, Iliaş ori Andrei, l-a nimerit fără îndoială pe vulpoi.

Peste câteva clipe, hăitaşii ieşiră în poeniţă. Împreună cu ei venea şi Iliaş, care arăta foarte ruşinat.

- Ţi-a scăpat? întrebă mânios Mugur Muguraş.

- Păi, dacă era în tufiş...

- Cum aşa...??

- Iată-l! răsună în spatele lor glasul vesel al lui Andrei. Vezi că nu mi-a scăpat?

Şi tânărul vânător aruncă la picioarele lui Mugur Muguraş... iepurele!

Mugur Muguraş deschise gura şi apoi o închise din nou, fără să rostească o vorbă. Hăitaşii priveau nedumiriţi la vânători.

- Să-ţi fie de bine! rosti în sfârşit, liniştit, Mugur Muguraş. Şi acum, haidem acasă!

- Dar vulpoiul ? se miră Iliaş.

- Păi, tu l-ai văzut...? întrebă Mugur Muguraş.

- Nu! Tot în iepure am tras şi eu, numai că era în tufiş şi...

Mugur Muguraş se mulţumi să dea din mână a pagubă:

- L-am văzut eu: îl ducea un piţigoi prin aer...

Când ieşiră din crâng, vânătorul mărunţel rămase în urma celorlalţi. Se mai vedea încă deajuns pentru a putea desluşi urme pe zăpadă.

Încet, oprindu-se de multe ori locului, Mugur Muguraş înconjură păduricea.

Urmele de intrare ale iepurelui şi vulpoiului se vedeau limpede pe nea: vânătorul se uită mai cu luare aminte la urma vulpoiului. Nu, vulpoioul nu s-a întors îndărăt pe urma lui, punând grijuliu fiecare labă pe locul dinainte ! Şi-apoi, el nici nu obişnuieşte să facă una ca asta !

Urme de ieşire nu se vedeau însă nicăieri: nici ale iepurelui, nici ale vulpoiului ! Şi-atunci...??

Mugur Muguraş se lăsă pe un ciot, îşi sprijini fruntea în palmă şi căzu pe gânduri. Deodată, îi veni în cap un gând cât se poate de firesc: vulpoiul putea foarte uşor să se cuibărească acolo, în pădurice, într-un culcuş neştiut de nimeni !

Dar când, luminat de acest gând, vânătorul înălţă capul, împrejur era aproape intuneric şi îşi pierdu nădejdea să mai vadă vicleanul animal.

Vânătorul se întoarse acasă.

Dar nu era el dintre aceia care să nu deslege până la capăt vreo ghicitoare, fie şi cea mai grea, pe care i-o pune omului jivinele pădurii, chiar dacă era vorba de poznele jupânului vulpoi, vestit pentru vicleşugul său, în toate veacurile şi la toate popoarele.

Dis-de-dimineaţă, vânătorul mărunţel se întoarse din nou în crângul unde pierise în ajun urma vulpoiului. Dar acum se vedea - clar - şi o urmă de ieşire...

Mugur Muguraş se luă după ea, mânat de dorinţa de a vedea - măcar - culcuşul necunoscut, unde înnoptase vulpoiul. Dar urma îl duse drept în luminişul din mijlocul crângului! Măi să fie!

Urmele bine apăsate şi îngrijite mergeau în şir spre trunchiul uscat şi căzut al bradului, urcau în sus şi se pierdeau printre crengile stufoase ale celuilalt brad. Acolo, la o înălţime de opt metri, pe o creangă mare şi rămuroasă, nu era pic de zăpadă: o scuturase animalul culcat pe cetină...

Bătrânul vulpoi dormise aşadar în ajun chiar deasupra capului mărunţelului Mugur Muguraş, care-l pândea! Poate că s-a şi zguduit de râs privind la el, dacă le e dat vulpilor să râdă vreodată!

De altfel, după acea întâmplare, Mugur Muguraş e pe deplin încredinţat că dacă vulpile se urcă în copaci, apoi fără îndoială că pot să şi râdă, ba chiar cu hohote, dacă vor...!

După vulpi (1)

2009-02-16T19:12:00.003+02:00

Ce de lucruri poate afla despre o vulpe un ochi ager de vânător, privind doar urmele ei !

Într-o dimineaţă de iarnă, după ce ninsese din belşug, Mugur Muguraş a ieşit din casă şi a zărit pe câmp, încă de departe, urma limpede şi îngrijit "scrisă" de vulpe, pe zăpadă. Vânătorul cel mărunţel s-a apropiat fără grabă de urmă şi s-a oprit o vreme aplecat peste ea, dus pe gânduri. Apoi şi-a scos unul din schiuri, s-a lăsat într-un genunchi pe lemnul lui, şi-a afundat degetul îndoit în urma lăsată de animal, întâi în lung, apoi de-a-curmezişul, iar s-a mai gândit puţin, s-a ridicat, şi-a pus iar schiul şi s-a luat după urmă, fără s-o lase o clipă din ochi. A intrat după nişte tufe, iar a ieşit, s-a apropiat de o pădurice şi a pornit în jurul ei, fără să-şi grăbească pasul.

Dar când s-a arătat de partea cealaltă a păduricii, a luat-o dintr-odată în goană mare înapoi spre sat, lunecând cu repeziciune pe zăpadă, fără ajutorul beţelor.

Pierduse două ore bune din acea zi scurtă de iarnă cu cercetarea urmei, iar Mugur Muguraş îşi pusese în gând să prindă vulpea neapărat, până la căderea nopţii.

Tot în goană s-a apropiat de căsuţa unui alt vânător de pe la noi, anume Iliaş. Mama lui Iliaş, de cum l-a zărit pe geam, a ieşit în prag şi i-a spus:

- Nu-i acasă fecioru-meu şi n-a zis unde se duce.

Dar Mugur Muguraş pricepând vicleşugul bătrânei, a zâmbit:

- Las'că ştiu eu! E la Andrei.

În căsuţa lui Andrei, Mugur Muguraş i-a găsit într-adevăr pe cei doi vânători tineri.

Nu i-a scăpat tulburarea care i-a cuprins la intrarea lui; amândoi au tăcut dintr-odată, iar Iliaş s-a sculat chiar de pe laviţă, căutând să ascundă un mosor mare cu steguleţe roşii.

- Haideţi, nu vă mai ascundeţi de mine, le zise cu un aer preocupat Mugur Muguraş. Ştiu tot! Ştiu că-n noaptea asta vulpea a furat o gâscă. Ba mai ştiu şi unde-i e culcuşul!

Vânătorii tineri au rămas cu gura căscată. Nu trecuse bine nici jumătate de ceas de când Iliaş întâlnise un cunoscut şi aflase că-n noaptea aceea vulpea îi furase o gâscă din coteţ. Iliaş venise într-un suflet să-i spună preietenului său vestea şi amândoi tocmai se sfătuiau cum să găsească şi să prindă hoaţa, mai nainte ca Mugur Muguraş să afle despre dânsa. Şi când colo - el ştia totul.

Andrei deschise vorba cel dintâi:

- Ţi-a dat vreo babă în bobi, de-ai şi aflat ?

Mugur Muguraş zâmbi şi zise:

- Eu aşa gândesc, că nicio babă n-ar fi în stare, în toată viaţa ei, să ghicească ce ştiu eu ! Nu ! M-am luat după urmă şi uite ce vreau să vă spun: mai întâi şi-ntâi că nu e vulpe, ci vulpoi, da' unul d-ăla bătrân şi mare ! Urma e rotundă şi curăţică! N-a târşit picioarele pe zăpadă ca o vulpe de rând. Şi-i mare urma, mey ! Vulpoiu a venit de-acolo de unde a furat gâsca şi a dus-o-n tufiş, unde a şi mâncat-o: am găsit locul. E un vulpoi şiret nevoie mare şi gras! Blana lui e deasă şi tare scumpă.

Iliaş şi Andrei îşi făcură cu ochiul.

- "Scrie" şi asta pe urma lui?

- Cum să nu! Când vulpea-i slabă şi nemâncată, blana ei e rară şi n-are luciu. Dar vulpoiul ista şiret şi sătul are blana deasă, închisă la culoare şi cu spic lucios. Blană scumpă! Şi umbletul unei vulpi sătule e altul: păşeşte uşurel, ca o pisicuţă, toate urmele-s îngrijite, o lăbuţă calcă frumuşel pe urma celeilalte, într-un cuvânt ţi-e mai mare dragul să le priveşti Atâta vă spun: la centrul de blănuri scumpe, o blană ca a lui or să ne-o rupă din mâini, o să vedeţi !

Mugur Muguraş tăcu. Iliaş şi Andrei îşi făcură iar cu ochiul, se duseră într-un ungher şi vorbiră acolo pe şoptite.

Apoi Andrei zise:

- Ei, haide, nea Mugure, zi şi mata pe faţă: ai venit să ne întrebi de nu vrem să mergem cu dumneata? Noi n-am zice ba ! Că de, a cam ajuns şi la urechiulşele noastre câte ceva... Am pregătit şi steguleţele... Voiam să ţi-o luăm înainte, dar n-a fost să fie! Hai să batem palma! Al cui o fi norocul, acela o să-l vadă mai întâi pe vulpoi !

- Oricum o fi, vă las pe voi să-l vânaţi mai întâi, zise vânătorul mărunţel. Iar dacă-l scăpaţi... cred că nici n-o să fie nevoie să încercăm şi a doua oară: vulpoiul ăsta nu-i de pe la noi, mey ; a nimerit doar în trecere pe-aci. Eu îi cunosc pe toţi de prin meleagurile noastre: n-avem niciunul aşa de mare! Ăsta, după cea dintâi împuşcătură, are s-o ia la sănătoasa, că nici două zile n-o să-i dai de urmă. Nici steguleţe n-ar trebui să luaţi ! Vulpoiul ista e bătrân şi hâtru de n-are pereche! Trebuie că a mai fost în încercuire, şi nu o dată ! O să fugă, dacă nu căscăm bine ochii !

Dar vânătorii tineri ţineau morţiş la gândul lor: să ia steguleţele, că-i mai bine aşa!

- Bun ! încuviinţă Mugur Muguraş. Luaţi-le dacă vreţi neapărat şi - haidem!

Până s-au pregătit de drum Iliaş şi Andrei, până au scos afară cele două mosoare cu steguleţe şi le-au legat de sanie, Mugur Muguraş a dat o fugă până acasă, şi-a schimbat hainele şi a chemat cinci băieţandri ca să le fie hăitaşi.

Toţi trei vânătorii şi-au pus deasupra scurtelor îmblănite halate cenuşii.

- Că doar mergem să vânăm o vulpe, mey, şi nu un iepure!, spuse sfătos Mugur Muguraş, când porniră la drum. Iepurele nu prea bagă în seamă toate astea, dar vulpea e mult mai ageră şi are nişte ochi, de te apucă şi mirarea! Dacă vede cât de cât ceva, nu-i mai dai de urmă !

Până la pădurea unde se aciuase vulpea, au mers într-un suflet şi aici s-au împărţit: gonaşii au rămas locului, Iliaş şi Andrei au luat cu ei unul din cele două mosoare şi au plecat spre stânga să încercuiască pădurea, iar Mugur Muguraş a pornit spre dreapta.

- Fiţi cu ochii-n patru !, le-a mai zis odată Mugur Muguraş înainte de plecare, şi vedeţi de n-o fi pe undeva vreo urmă că a ieşit ! Şi umblaţi încetişor! Vulpoiul e hâtru! De-o simţi ceva, n-o să stea să aştepte.

Nu trecu mult şi vânătorii se întâlniră de partea cealaltă a pădurii.

- Ei ? Toate au mers bine? întrebă în şoaptă Mugur Muguraş.

- Strună! răspunseră Iliaş şi Andrei. Ne-am uita cu băgare de seamă: nu-i nici urmă de ieşire.

- Şi la mine toate au mers bine! confirmă vânătorul cel micuţ.

Apoi, vânătorii au lăsat o trecere ca de vreo 150 de paşi, fără s-o încercuiască cu steguleţe; Mugur Muguraş i-a sfătuit pe cei doi tineri unde ar fi mai bine să se aşeze la pândă şi s-a dus înapoi spre hăitaşi, lunecând fără zgomot pe schiurile lui.

Peste o jumătate de ceas, a început goana. Şase oameni au intrat în păduricea încercuită şi au pornit în rând de-a-lungul ei, chemându-se încetişor şi lovind uşurel cu beţele în trunchiurile copacilor. Mugur Muguraş mergea în mijlocul lor şi îndrepta mereu lanţul hăitaşilor.

În pădure domnea liniştea. Crengile copacilor, atinse în treacăt de oameni, împrăştiau ghemotoace pufoase de zăpadă, ce cădeau fără sgomot la pământ.

Mugur Muguraş aştepta cu încordare un foc de armă ! Cei doi vânători tineri erau băieţi buni, nu-i vorbă, dar to îl cerca neliniştea. Vulpoiul era dintre aceia pe care nu-i întâlneşti în fiecare zi - de asta nu se îndoia vânătorul încercat. Dacă o să-l scape, s-a zis cu el: n-o să-l mai vadă nimeni pe-acolo!

Iată-i ajunşi la jumătatea păduricii şi împuşcături tot nu se aud !

"Ce-o mai fi şi asta? cugeta îngrijat Mugur Muguraş, lunecând printre arbori. Vulpoiul ar fi trebuit să sară demult din ascunziş şi să fugă spre portiţa lăsată!"

Iată şi marginea crângului. Andrei şi Iliaş ies de după brazii unde stătuseră ascunşi.

- N-a venit? întrebă vânătorul bătrân, de data asta cu voce tare.

- Nu l-am văzut !

Fără să-şi mai piardă vremea cu vorbe de clacă, vânătorul cel mărunţel se repede îndărăt şi cercetează locul încercuit.

- Veniţi încoace! răsună peste câteva momente glasul lui supărat.

Toată lumea se-ndreptă spre el.

- Halal cercetători de urme! îi dojeneşte omuleţul cu glasul şuierător de mânie pe cei doi vânători tineri. Ziceaţi că n-aţi văzut urmă de ieşire. Dar asta ce-i ?

- Urmă de iepure! răspund într-un glas Iliaş şi Andrei. Crezi că nu ştim? Am zărit-o mai demult, când făceam împrejmuirea de steguleţe!

- Dar înăuntru, în urma de iepure, ce se vede? Nu v-am spus, nătărăilor, că vulpoiul e hâtru de n-are pereche ?

Şi le-a mai trebuit o bună bucată de vreme lui Iliaş şi Andrei, până când ochii lor tineri au desluşit în urma lungă, lăsată de labele dinapoi ale iepurelui, o altă urmă, abia apăsată, ale altei fiare, cu labe mai rotunde şi mai scurte...

- Ce, nu v-a dat prin cap că vulpile umblă pe urma iepurelui, ca să şi-o ascundă pe-a lor? se înfierbântă tot mai mult bătrânul. Vulpea pune frumuşel laba drept pe unde a călcat iepurele. Gură-cască ce sunteţi! Câtă vreme am pierdut de pomană !

Şi Mugur Muguraş se luă cel dintâi pe urmele vulpoiului, după ce porunci ca steguleţele să fie lăsate la locul lor. În urma lui, porniră grăbiţi şi ceilalţi, fără să scoată o vorbă.

(va urma... )

Dupa jderi

2009-02-08T15:01:00.002+02:00

Greu e să vânezi jderu de pădure ! E un fleac să găseşti locu unde s-a ospătat c-un animal sau c-o pasăre: vezi zăpada bătătorită, urme de sânge, pene zburătăcite... Dar locul unde s-a ascuns tâlharu după ospăţ e foarte greu de găsit. Pentru asta e nevoie de un ochi ager de tot.

Jderul călătoreşte mai mult prin văzduh: sare din cracă-n cracă, din copac în copac, ca şi veveriţa. Dar o urmă tot rămâne pe jos; vreascuri rupte, peri, cucuruzi căzuţi, cetină, bucăţele de scoarţă, smulse cu ghiarele - toate aste cad pe zăpadă, iar după astfel de urme un vânător încercat ştie să găsească drumul prin aer al sângerosului jder. Şi drumul ăsta e uneori lung de câţiva kilometri. Trebuie multă luare-aminte ca să nu te abaţi de la urme.

Mugur Muguraş, când a descoperit pentru prima oară urmele unui jder, era fără câine şi a pornit singur să-l caute.

A mers mult pe... schiuri. Prin locurile pe unde jderul coborâse în zăpadă şi lăsase pe ea urme de lăbuţe, Mugur Muguraş înainta fără şovăială vreo zice-douăzeci de metri, prin alte părţi însă, de abia înainta, cercetând cu luare-aminte urmele aproape nevăzute ale călătoriei din văzduh. În ziua aceea, Mugur Muguraş a oftat de nenumărate ori după credincioasa lui pretină, Laica, pe care n-o avea cu el.

Noaptea l-a găsit în pădure.

Vânătorul mărunţel şi bărbos a aprins un foc într-un loc ferit de vânt, a scos din sân un codru de pâine, l-a mestecat pe-ndelete şi, de bine de rău, a dormit cum a putut în noaptea cea lungă de iarnă.

Dimineaţa, urmele jderului l-au dus la rădăcina unui brad gros şi uscat. Mare noroc! În tulpina bradului, Mugur Muguraş a văzut o scorbură în care se pare că jderul îşi petrecuse noapte şi-n care, poate, mai era şi acum.

Vânătorul a ridicat cocoşul armei, şi-a luat puşca în mâna dreaptă, iar cu stânga a cules un ciot uscat şi a izbit cu el în trunchiul bradului. După aceea a aruncat ciotul, a luat puşca cu amândouă mâinile şi s-a pregătit să tragă îndată ce o să sară jderul din ascunziş.

Dar jderul n-a sărit.

Mugur Muguraş a luat iar ciotul, a izbit şi mai tare în trunchi, apoi şi mai tare.

Dar jderul nu se arăta.

"Se vede că doarme dus! şi-a zis înciudat vânătorul. Haide, trezeşte-te, leneşule !"

Şi când a prins a izbi cu ciotul în trunchi, a răsunat pădurea.

Dar jderul nu era în scorbură.

Abia atunci i-a venit în minte lui Mugur Muguraş să cerceteze bradul de jur împrejur.

Trunchiul bradului cel gros mai avea o ieşire din vizuină, pe partea cealaltă, ascunsă sub o ramură joasă şi uscată. Zăpada de pe acea ramură era scuturată: jderul fugise din scorbură, pe partea cealaltă a bradului şi se căţărase pe copacii de alături, ascuns privirilor vânătorului de tulpina cea groasă.

Ce era de făcut ? Mugur Muguraş o porni mai departe în urmărirea animalului. Ce dreaq - vorba ceea - era să mai facă...?

Şi iar rătăci o zi-ntragă, descurcând urme abia văzute.

Începuse să amurgească din nou, când Mugur Muguraş dădu peste o urmă, care-i arăta limpede că animalul nu era chiar cu mult înaintea urmăritorului său. Vânătorul găsi un cuib de veveriţă din care jderul gonise stăpâna. Se vedea lesne că hrăpăreţul şi-a fugărit multă vreme prada şi că, în cele din urmă, a prins-o pe pământ; biata veveriţă, sleită de putere, nu măsurase, pesemne, cum trebuie săritura şi căzuse de pe ramură. Jderul a ajuns-o din urmă din câteva sărituri mari şi tot acolo, în zăpadă, s-a ospătat cu carnea ei...

Da, Mugur Muguraş nu greşise urma. Dar de mers mai departe nu mai putea să meargă; nu mâncase nimic din ajun, nu mai avea la el nicio fărâmă de pâine şi, pe deasupra, se mai lăsase şi un ger cumplit. Dacă mai rămânea şi noaptea asta în pădure, îngheţa fără doar şi poate.

Mugur Muguraş sudui, de înciudat ce era, şi o porni înapoi pe urmele lui. "Măcar de ajungeam jderul, slobozeam în el un glonte şi gata socoteala", îşi zise furios.

Supărat cum era, micuţul vânător îşi smulse puşca de pe umăr şi, fără să ochească măcar, trase la întâmplare în cuibul de veveriţă pe lângă care tocmai trecea din nou. O făcu numai aşa, să-şi deşerte mânia...

Din copac începu să plouă cu rămurele uscate, muşchi şi înaintea lor, ce crezi, se prăbuşi la picioarele vânătorului ului... jderul subţirel şi pufos !

Abia mai târziu a aflat Mugur Muguraş că se-ntâmplă adesea ca jderul, după ce-nhaţă vreo veveriţă, să o mănânce şi pe urmă să intre-n cuibuşorul cald al stăpânei ucise, să se ghemuiască acolo şi să doarmă liniştit...

Veveriţa şi jderul

2009-01-29T20:31:00.004+02:00

La miază-noapte, unde au locuit până acum, nu le-au mai ajuns cucuruzii: nu s-au făcut destui anul ăsta.

Veveriţele, despre ele e vorba... Au venit şi s-au aşezat pe pini. Stau pe picioruşele dinapoi, cu care se prind de ramuri, iar cele dinainte ţin câte un cucuruz pe care-l ronţăie.

Una din ele, a scăpat cucuruzul, care a căzut jos, în troian. Veveriţei i-a părut rău după fructul pierdut. A început să ţopăie supărată de pe o creangă pe alta şi s-a dat jos.

Când s-a văzut pe pământ, hop-ţop... cu picioarele dinapoi îşi face vânt, cu cele dinainte se propteşte şi hop-ţop, ţop-hop...

Dar deodată, ce să vezi ? În grămada de vreascuri - o blăniţă întunecată şi nişte ochi ageri... Veveriţa a uitat numaidecât de cucuruz, a sărit în cel dintâi copac întâlnit în cale şi s-a căţărat fulgerător pe tulpina lui. Dar din grămada de vreascuri a ţâşnit jderul şi s-a luat după ea, căţărându-se cât ai clipi în copac.

Veveriţa s-a tras pe o creangă la margine de tot, jderul hop şi el pe creangă. Atunci veveriţa hop - sare în alt copac.

Jderul îşi strânge ghem tot trupul subţirel ca un şarpe, îşi face spinarea arc şi hop - sare după ea.

Veveriţa fuge pe trunchiul copacului, iar jderul se ţine scai după dânsa. Veveriţa e iute, dar jderul e la fel de iute.

Veveriţa s-a căţărat până hăt sus, în copac. Mai departe nu se mai poate şi nici copaci în jur nu mai sunt. Jderul e gata-gata s-o ajungă din urmă. Atunci, veveriţa o ia în jos, sărind de pe o creangă pe alta. Jderul - după ea.

Veveriţa sare chiar spre capătul ramurilor, iar jderul mai spre tulpină, pe unde sunt mai groase. Ţop-ţop-ţop - uite şi cea din urmă creangă.

Jos e pământul, sus e jderul.

Veveriţa n-are ce să aleagă: sare pe pământ şi se repede spre alt copac.

Dar pe pământ are vreo şansă..? Fini zice că are...

Prin padure

2009-01-13T20:51:00.004+02:00

Un lucru de neinteles

Deunazi am dat deoparte zapada ca sa vad ce mai fac plantele mele "anuale", adica acelea care vietuiesc un an. Aceste plante traesc numai o primavara, o vara si o toamna.

Dar in toamna asta, mi-am data seama ca n-au murit toate. Si uite, vad ca pana si acum, in Decembrie, multe din ele sunt verzi. Mai e inca viu troscotul. Asa se numeste iarba care creste din belsug in fata casutelor de la tara. Tulpinele ei taritoare se-ncolacesc intre ele (oamenii isi sterg fara mila picioarele de el); frunzulitele-i sunt lunguete, iar floricelele-i mici, trandafirii, abia se vad.

Mai traieste si urzica cea marunta si usturatoare. Vara, nici nu-ti vine sa te uiti la ea; ti se basica pielea cand privesti razoarele. Acum insa, in Decembrie, ti-e drag s-o privesti.

Fumarita e si ea vie. Cunoasteti fumaritza? E o planta mica si frumoasa, cu frunzulite crestate marunt si floricele lunguiete, trandafirii, cu marginea de culoare inchisa. Ati vazut-o doar de atatea ori prin gradinile de legume!

Toate ierburile astea anuale mai traiesc inca. Dar eu stiu bine ca primavara n-or sa mai fie. Atunci, ce rost are viata asta de sub zapada? Cum sa ne-o lamurim? Nu stiu! Asta mai trebuie sa aflam.

Flori sburatoare

Cat de despuiate par ramurile negre ale arinilor! Nicio frunzulita pe crengute, niciun fir de iarba verde pe pamant! Soarele obosit abia de-si mai arata fata printre norii plumburii.

Si deodata, in lumina lui, prind sa infloreasca pe trunchiuri flori pestrite, flori neobisnuit de mari, rosii, verzi si aurii... Ele impestriteaza ramurile negre ale arinilor, stralucesc ca niste pete vii pe coaja alba a mestecenilor, cad la pamant si-si flutura prin aer aripile lor frumoase.

Florile astea isi trimit chemari pe glasuri de fluier, sboara de pe pamant in copaci, din arbore in arbore, din carng in crang. Cine sunt si de unde s-au ivit?

Dinspre miaza-noapte

Sunt musafirii nostri de iarna, micutele pasari cantatoare, venite din tinuturile indepartate din miaza-noapte. Sunt si micile inaritze cu pieptul si capsoarele rosii, si matasarii fumurii-roscati, cu cinci pene ca niste degetele la fiecare aripa si cu mot pe crestet si forfecutele ale caror femeiuste sunt verzi, iar barbatii rosietici... Sunt aici si scatii aurii-verzui, si sticletii cu pene galbene, si caldarasii grasi cu pieptul lor falnic, sangeriu. Scatii, sticletii si caldarasii de prin partile noastre s-au dus mai spre miaza-zi, unde e mai cald. Pe cand astea locuiesc deobicei la miaza-noapte; acum, acolo e atat de frig si bat vanturi atat de inghetate, incat aici la noi li se pare cald!

Scatii si inaritele au luat in primire semintele de arin si mesteacan. Matasarii si caldarasii ciugulesc boabele de sorb si altele. Forfecutele cu ciocu-ncrucisat desfac cucuruzii de pin si brad si toti sunt satui!

Ar fi vremea sa doarma

Un nor gros si plumburiu a acoperit soarele. Ninge cu fulgi cenusii si uzi.

Bursucul gras s-a indreptat sontac-sontac spre vizuina lui, grohaind suparat. E vremea sa se afunde cat mai adanc in pamant, in vizuina lui uscata, curata, captusita cu nisip. E vremea sa doarma...

Micile ciori de padure, numite gaite, sunt ciufulite; s-au paruit in desis si acum aripile lor muiate, de culoarea zatului de cafea, falfaie cand ici, cand colo, trecand in zbor. Si tot timpul caraie patrunzator.

Din varfgul unui arbore inalt, rasuna croncanitul innabusit al unui corb batran: a zarit in departare un starv. Si-a luat sborul si penele lui lacuite arunca luciri albastrii, de negre ce sunt.

In padure se lasa linistea. Zapada cenusie cade greu peste copacii negri, peste pamantul sur-cafeniu. Pe jos, putrezesc frunzele.

Ninsoarea se-nteteste. Fulgii cad tot mai mari... Neaua troieneste cioturile negre ale copacilor si invaluie pamantul...

Sub pamant

2009-01-03T20:51:00.004+02:00

Iată ce ne-a povestit pretinul vânător:

În pădurea din apropierea satului nostru se află o vestită vizuină de bursuci, veche de o sută de ani. Sătenii îi zic "vizuină", dar la drept vorbind e un gorgan întreg, găurit în lung şi în lat de generaţii întregi de bursuci. Un adevărat "metrou" al bursucilor.

Vizuina asta mi-a arătat-o vânătorul satului, Mugur Muguraş. Eu am cercetat movila cu multă luare-aminte şi am numărat în ea şaizeci şi trei de intrări şi de ieşiri. Ici-colo, din tufişurile din apropierea movilei, mai pleacă şi alte coridoare, ascunse cu grijă.

Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că în adăpostul acela încăpător de sub pământ mai trăiesc şi alte animale, nu numai bursucii: unele intrări aveau în faţa lor sumedenie de gândaci-gropari, (gândaci de bălegar şi gândaci de mortăciuni), care mişunau pe acolo fără astâmpăr. Toţi aceşti gândaci roboteau pe lângă nişte oase de găini, de cocoşi-de-mesteacăn, de ierunci şi de iepuri. Bursucul nu se ţine de asemenea isprăvi: nu vânează nici păsări, nici iepuri. Şi-apoi mai e şi de-o curăţenie fără pereche: nu lasă niciodată în vizuină sau la intrarea ei rămăşiţe de mâncare sau alte gunoaie.

Oasele de iepuri, păsări sălbatice şi găini arătau limpede că aici trebuie să fie o familie de vulpi, care locuieşte sub pământ, alături de bursuci.

Câteva vizuini erau răscolite şi prefăcute în adevărate tranşee.

- Aici au avut de furcă vânătorii noştri, m-a lămurit Mugur Muguraş. Dar degeaba: puii de vulpe şi de bursuci se afundă frumuşel sub pământ. Nu-i chip să-i scoţi, săpându-le vizuinile.

După o clipă de tăcere, a adăugat:

- Putem să-ncercăm cu niscaiva fum, să-i poftim afară pe stăpânii de-aci.

A doua zi dimineaţă ne-am dus din nou la gurgan, de data asta în trei: Mugur Muguraş, eu şi un flăcău, căruia bătrânul vânător îi tot zicea pe drum ba sobar, ba fochist.

Aşa trei cum eram, şi tot ne-am pierdut o mulţime de vreme astupând ieşirile de sub pământ; n-am lăsat slobode decât una jos şi două sus pe gorgan. Lângă cea de jos am grămădit o mulţime de vreascuri şi ramuri de ienupăr şi brad. Mugur Muguraş şi cu mine ne-am aşezat fiecare la câte o ieşire de sus, ascunşi de tufe. "Fochistul" a făcut la intrarea de jos un foc mare. Când s-a aprins bine de tot, l-a acoperit cu crengi verzi de brad şi îndată s-a pornit de acolo un fum înecăcios. Fumul a început să pătrundă în vizuină ca într-un coş.

Noi, vânătorii, aşteptam nerăbdători în ascunzişurile noastre să se ivească, în sfârşit, fumul prin ieşirile din susul movilei. Poate o să sară de acolo, chiar mai înainte, vreo vulpe isteaţă sau vreun bursuc gras şi greoi? Poate că fumul a şi început să-i usture la ochi, acolo, în vizuina lor de sub pământ ? Dar mare-i răbdarea unui animal care s-a pitit în ascunzişul lui!

Deodată, văd o şuviţă de fum, dincolo de tufe, la ieşirea unde stă Mugur Muguraş. Apoi începe să fumege la mine.

Acum nu mai e mult de aşteptat: dintr-o clipă-n alta o să sară din bârlog vreun animal, strănutând şi fornăind; sau mai degrabă, or să sară chiar mai multe, unul după altul. Mi-am dus puşca la ochi, ca nu cumva să-mi scape vulpea cea iute de picior.

Fumul se tot îngroşa. Acum, ies din vizuină nori deşi, ce învăluie tufele. Simt că mă ustură ochii, că-mi dau lacrimile... Dar până le şterg, s-ar putea să-mi treacă tocmai bine vulpea pe la nas!

Dar jivinele nu se arată!

Mi-au amorţit mâinile de când tot ţin puşca la ochi. O cobor, în fine.

Am aşteptat noi acolo mult şi bine, flăcăul nostru a tot pus pe foc vreascuri şi crengi de brad, dar niciun animal n-a ieşit din vizuină.

- Crezi poate că le-a înecat fumul şi-au murit? zice Mugur Muguraş pe drumul de întoarcere. Nu-u, frate, n-au murit defel! Că fumul se ridica într-una prin gurile de sus, iar jivinele s-au tot tras în adâncime. Cine ştie cât de lungi sunt coridoarele lor de sub pământ!

Mugur Muguraş cel mărunţel de stat şi bărbos era tare amărât de înfrângerea suferită. Atunci, ca să-l mai mângâi niţel, i-am povestit despre şoricarii sau bursucarii şi foxterierii cu părul aspru - două soiuri de câini răi de tot, care intră chiar în vizuină după vulpi şi după bursuci. Şi Mugur Muguraş s-a înflăcărat deodată aşa demult, că m-a rugat să-i fac numaidecât rost de un asemenea căţel! Să fac ce-oi şti, dar să-i scot căţelul, din pământ, din iarbă verde.

A trebuit să-i făgăduiesc că mă voi strădui cât pot.

Curând după aceea am plecat la oraş şi acolo, cu totul pe neaşteptate, am avut noroc: un vânător pe care-l cunoşteam demult mi-a dat pentru o vreme şoricarul lui iubit.

Când m-am întors la ţară şi i l-am arătat lui Mugur Muguraş, bătrânul s-a supărat foc

- Ce, bre, îţi baţi joc de mine ?! Păi, pe un guzgan ca ăsta, nu numai un vulpoi bătrân, da' până şi-un pui de vulpe o să-l înghită şi o să-l scuipe afară!

Mugur Muguraş, el însuşi tare mic de statură şi foarte supărat din pricina asta, dispreţuieşte pe cei mărunţei, până şi printre câini.

Şoricarul, ce-i drept, avea o înfăţişare destul de caraghioasă: mărunţel, scurt de picioare şi lung, cu labele strâmbe şi întoarse.

Dar când căţelul ăsta urâţel, dezvelindu-şi colţii puternici, a prins să mârâie cu răutate la Mugur Muguraş, care întinsese mâna spre el, pe negândite, şi când s-a repezit la dânsul cu o putere nebănuită, a spus numai atât: "Ia te uită" Adevărată fiară, he-he!" şi-a tăcut.

De abia ne-am apropiat de colnic şi şoricarul a început să se tragă spre vizuină cu atâta îndârjire, c-a fost cât pe-aci să-mi frângă mâna. Şi n-am isprăvit bine să-i dăm drumul la curea, că s-a şi făcut nevăzut în gaura neagră.

Minunate soiuri de câini creşte omul întru ajutorul său şi unul dintre cei mai minunaţi, poate, este şoricarul, copoiul acesta mititel care se bagă sub pământ. Trupul lui e lung ca al jderului, adică numai bun pentru a umbla prin vizuini; lăbuţele întoarse sunt foarte potrivite pentru a scormoni pământul şi pentru a se propti cu nădejde în el, iar botul lung şi subţire e parcă anume făcut pentru a se înfige în pradă şi a se încleşta nebuneşte de ea. Şi totuşi, m-a cuprins teama când stăteam sus, deasupra vizuinii şi aşteptam cum o să se sfârşească încăierarea sângeroasă ce se dădea sub pământ, între un căţel de casă, cu creştere aleasă şi o fiară sălbatică de pădure. Ce mă fac de nu s-o întoarce din vizuină căţelul? Cum o să mă arăt în ochii stăpânului, dacă acesta o să-şi piardă şoricarul mult iubit?

...Iar sub pământ urmărirea era în toi. Înăbuşit de stratul gros de deasupra, lătratul ascuţit al căţelului ajungea totuşi la urechile noastre. Părea că glasul urmăritorului venea de la mari depărtări şi nu de sub picioarele noastre.

În sfârşit, hămăitul se auzi mai aproape, mai limpede. Era răguşit de atâta îndârjire. Iată-l şi mai aproape... Dar deodată s-a depărtat din nou.

Mugur Muguraş şi cu mine stăteam sus pe colnic, strângând puştile care nu foloseau la nimic. Lătratul se auzea când la o intrare, când la alta, când la a treia.

Şi deodată s-a curmat.

Ştiam ce înseamnă asta: asta însemna că micul şoricar a ajuns din urmă undeva, într-un coridor întunecos, animalul urmărit şi s-a încăierat cu el.

Şi numai în clipa aceea m-am gândit la ceva, la care trebuia să mă fi gândit înainte de a slobozi căţelul în vizuină: de obicei, când e vorba de o asemenea urmărire, vânătorii iau cu dânşii lopeţi, şi, deîndată ce vrăjmaşii de sub pământ ajung la încăierare, oamenii pornesc să dezgroape iute pământul deasupra lor ca să-i vină în ajutor şoricarului, dacă se află cumva la strâmtoare. Dar asta e cu putinţă numai acolo unde lupta se petrece la vreun metru adâncime şi nu mai mult. Or, aici, în vizuina asta, din care nici cu ajutorul fumului nu poţi scoate jivinele, până şi gândul de a-l ajuta pe şoricar era cu totul lipsit de temei.

Ce-am făcut? Fără îndoială că şoricarul o să moară în fundul vizuinii! Poate că a fost nevoit să se încaiere cu mai multe fiare în acelaşi timp! Dar deodată se auzi din nou lătratul lui înăbuşit.

N-am apucat să mă bucur bine şi a contenit din nou. De data asta de tot.

Multă vreme am rămas nemişcaţi, Mugur Muguraş şi cu mine, deasupra mormântului tăcut al viteazului câine străin.

Eu unul nu îndrăzneam să plec. Mugur Muguraş a deschis cel dintâi vorba.

- Da, frăţioare, am făcut amândoi o mare prostie. Se vede c-a dat căţeluşul de vreun vulpoi bătrân sau de vreun bursuc mai mare.

Şi după ce tăcu o clipă, Mugur Muguraş adăugă:

- Mergem? Ori mai aşteptăm oleacă ?

În clipa aia, cu totul pe neaşteptate, se auzi un foşnet de sub pământ.

Din vizuină se ivi mai întâi un vârf de codiţă neagră, ascuţită, apoi labele dinapoi şi la urmă, tot trupşorul lung, murdar de pământ, al şoricarului, care se mişca cu mare greutate. M-am bucurat aş de mult, că m-am repezit la el, l-am apucat de mijloc şi am început să-l trag afară.

Îndată după căţel, s-a ivit la gura întunecată a vizuinii un bursuc bătrân şi gras, pe care şoricarul îl ţinea de ceafă cu încleştarea de fier a dinţilor şi-l scutura cu mânie.

- Măi să fie! se minună Mugur Muguraş, privind căţelul cu vădită admiraţie. Multe am văzut la viaţa mea, dar nu credeam că animăluţul ista poznaş va răpune bursucul cel gras! He-he-he... Mai repede m-aş fi aşteptat să nu mai rămână din piticanie nici măcar fărâme, he-he...!

Pădurarul vă urează La Mulţi Ani, dragi prieteni ! Să fiţi sănătoşi şi voioşi !

Cu copoii in toamna tarzie

2008-12-10T22:30:00.004+02:00

Într-o dimineaţă răcoroasă de toamnă, vânătorul iese în câmp cu arma pe umăr. De o curea scurtă, ţine legaţi doi copoi vânjoşi, negri, cu piepturi late, cu burta galbenă-roşcată.

A ajuns la marginea pădurii şi acum sloboade copoii din strânsoare şi le dă drumul în desiş. Câinii se reped în tufişuri.

Vânătorul înaintează fără sgomot tot pe margine, căutându-şi un locşor potrivit pentru pândă.

În sfârşit, se opreşte după un ciot de copac, în faţa unor tufe, chiar pe locul unde potecuţa aproape nevăzută a pădurii iese din desiş şi coboară repede povârnişul râpei mici din apropiere.

Dar n-apucă bine să se oprească, şi copoii au şi dat de urma vânatului.

Mai întâi se-aude glasul bâtrânului Buki: un lătrat gros şi înnăbuşit.

După el porneşte lătratul năvalnic al tânărului Muki. Vânătorul ştie, după felul cum latră câinii, că au dat de un iepure şi l-au pus pe fugă. Pe pământul negru al toamnei, desfundat de ploi, cei doi copoi aleargă din răsputeri, cu botul plecat spre urma lăsată de iepure.

Ba se apropie, ba se depărtează din nou; şoldanul aleargă în cerc.

Lătratul se apropie.

Vai ce gură-cască mai e şi vânătorul ista! Uite-l colo, un iepuroi cât toate zilele! Jos în râpă, blăniţa lui sură-roşcată se întrezăreşte când mai aproape, când mai departe.

Dar vânătorul îl lasă să-i scape de sub nas!

Iată şi copoii: în faţă aleargă Buki, iar după el, cu limba scoasă, Muki. Trec amândoi în goană, prin râpă, după iepure.

Bun! O să-l întoarcă iar în pădure. Buki se ţine scai de pradă: dacă a apucat să-i calce pe urme, n-o mai pierde din ochi şi nu se mai abate de la ţelul său. E meşter mare la urmărit.

...Şi dă-i, şi urmăreşte, iar în cerc, iar în pădure.

"Las' că tot pe-aci o să apară iepurele din desiş!" - îşi zice vânătorul.

Tăcere... Apoi... dar ce-o mai fi şi asta?

De ce latră câinii aşa de desbinat?

Pe urmă cel bătrân încetează de tot.

Se-aude doar lătratul răsunător al lui Muki.

Şi iar tăcere...

Şi iar glasul lui Buki, conducătorul, dar în altfel: mai înflăcărat, furios până la răguşeală; Muki se porneşte şi el... Latră tăios, asurzitor, se îneacă de atâta lătrat. Se vede c-au dat de altă urmă.

Dar care? E limpede că nu-i de iepure! Trebuie să fie "roşcovana"!...

Vânătorul schimbă repede cartuşele: pune acum alice mai mari.

Pe potecă, iese în goană nebună iepurele cel sur şi o ia peste câmpie.

Dar vânătorul nu-l mai bagă în seamă.

Câinii se aud tot mai aproape; lătratul lor e răguşit, amestecat cu un soi de schelălăieli înciudate... Şi deodată, pe palma de loc dintre tufe, chiar acolo unde a trecut mai adineaori iepurele, se iveşte o spinare roşie ca focul şi un piept albicios care... vine drept spre vânător!

Vânătorul ridică arma.

Vulpea îl zăreşte şi se aruncă fulgerător în lături, fluturându-şi coada stufoasă.

Prea târziu! Bum! Vulpea sare o clipă în aer, ca o limbă de foc şi se prăbuşeşte.

Din desiş ies în goană copoii şi se reped furioşi spre ea, mai mai s-o sfâşie.

- Înapoi" strigă autoritar vânătorul şi se grăbeşte să smulgă prada de sub boturile lor.

Scrisori catre padurar

2008-11-22T21:50:00.005+02:00

Am prins o veveriţă

Veveriţa are o singură grijă: să adune cât mai multe provizii în scorbura ei şi iarna să le mănânce.

Am stat într-o zi şi m-am uitat la o veveriţă cum rupea cucuruzi de brad şi-i căra într-o scorbură. Mi-am întipărit în minte copacul cu scorbura, apoi m-am întors în pădure împreună cu alţi tovarăşi, am doborât copacul - nu era prea mare -, am scos veveriţa din scorbură şi am găsit în cuibul ei o mulţime de cucuruzi. Veveriţa am luat-o acasă şi am pus-o în colivie. Un copil mititel şi-a băgat degetul în colivie şi veveriţa i l-a străpuns cu dinţii, de parcă l-ar fi înţepat cu acul! Veveriţa e foarte simpatică, dar poate fi şi foarte rea! Noi îi aducem o mulţime de cucuruzi de brad şi ea îi mănâncă cu multă poftă. Dar mai mult decât cucuruzii îi plac nucile.

Răţuştele mele

Mămica mea a pus sub o curcă-cloşcă şi trei ouă de raţă.

După patru săptămâni, au ieşit din găoace puii de curcă şi trei răţuşte. Până s-au mai întărit, i-am ţinut la căldură. Apoi însă am scos curca cu toţi puii afară în uliţă.

Chiar lângă casa noastră era un şanţ plin cu apă. De cum l-au văzut, răţuştele s-au şi îndreptat într-acolo, şontâc-şontâc, şi s-au apucat să înnoate. Curca-mamă alerga desnădăjduită pe mal şi striga: "of, of!". Dar când a văzut că bobocii înnoată foarte nepăsători şi n-o iau în seamă, s-a mai liniştit şi a plecat cu puii ei, curcişoarele, mai încolo, la iarbă.

Boboceii de raţă s-au mai bălăcit o vreme, dar pe urmă i-a răzbit frigul. Atunci au ieşit la mal şi au început să ţipe şi să dârdâie de frig, dar de încălzit n-aveau unde să se-ncălzească, căci curca plecase în altă parte.

Eu i-am prins frumuşel, i-am înfăşurat în broboadă şi i-am luat în casă; aici, micuţii s-au liniştit numaidecât. De atunci, au rămas în casă.

În fiecare zi, dis-de-dimineaţă, îi lăsam afară şi bobocii se duceau drept la apă. Dar de cum îi răzbea frigul, se întorceau fuga acasă. Pe pragul înalt de la intrare nu puteau să se urce - aveau aripioarele prea mici. Dar se puneau pe ţipat şi se găsea cineva care să-i ridice. Atunci toţi trei veneau într-un suflet drept la patul meu, se înşirau lângă el, întindeau gâturile şi ţipau. Dacă dormea, mama îi ridica pe pat şi răţuştele se vârau sub aşternut şi adormeau şi ele.

Când a venit toamna, răţuştele au crescut, iar pe mine părinţii m-au trimis în oraş, la şcoală. Mi-e tare dor de ele :)

Taina alunarului

În pădure trăieşte un fel de cioară, ceva mai mică decât cioara cenuşie obişnuită şi presărată toată cu picăţele. Prin părţile noastre această pasăre se cheamă alunar, însă în alte părţi i se zice cedrar.

Alunarul culege nuci şi alune, pe care le ascunde în scorburi şi la rădăcinile copacilor, ca să aibă pentru la iarnă.

Iar iarna, alunarul umblă de colo-colo, din pădure în pădure şi... se hrăneşte cu nucile şi alunele de prin cămări.

Sunt oare ale lui toate proviziile astea? Aicea-i aici! Fiecare dintre alunari se foloseşte de cămările celorlalţi alunari şi nu de cele făcute de el! I se întâmplă să ajungă în vreo pădurice unde n-a mai fost niciodată şi se apucă numaidecât să caute cămări străine. Îşi bagă nasul prin toate scorburile şi găseşte prin ele nuci şi alune.

Că le găseşte prin scorburi, asta nu-i mare lucru. Dar cum face să găsească iarna alunele ascunse de alţi alunari pe sub rădăcinile copacilor şi ale tufelor? Pământul e doar acoperit pretutindeni de zăpadă! Şi totuşi, alunarul se lasă lângă o tufă, scormoneşte zăpada de la rădăcina ei şi găseşte fără greş cămara străină. Dar de unde o fi ştiind că tocmai sub tufa aceea şi nu sub alta dintre miile de tufe şi copaci din jur stau ascunse alunele mult dorite? După ce semne se călăuzeşte?

Asta n-am aflat-o încă!

Trebuie să scornim un mijloc dibaci ca să aflăm cum face alunarul ca să găsească sub linţoliul alb al zăpezii proviziile altora.

Alte personaje din padure

2008-11-17T20:31:00.005+02:00

Un hoţ i-a furat altuia hrana din cămară

Oricât de viclean şi de hoţ ar fi ciuful urechiat de pădure, s-a găsit totuşi cineva şi mai hoţ şi l-a tras pe sfoară.

Ciuful urechiat de pădure seamănă la vedere bine de tot cu buha, dar cu una mică. Ciocul îl are coroiat, penele de pe cap sbârlite, ochii bulbucaţi... Oricât de neagră ar fi noaptea, ochii lui văd tot şi urechile aud tot!

Dacă foşneşte un şoricel prin frunzişul uscat, ciuful răsare ca din pământ pe locul acela. Hop, şi şoricelul se înalţă în aer! Dacă trece în goană un iepuraş prin crâng, hoţul pădurii e într-o clipă deasupra lui. Ţop, şi iepuraşul se zbate în ghiarele sale hrăpăreţe.

Şi uite aşa a cărat ciuful şoareci vânaţi, până şi-a umplut scorbura. Nici el nu-i mănâncă, dar nici altora nu-i dă! Îi păstrează pentru vremuri grele.

Cât îi ziulica de mare, şade în scorbură şi-şi păzeşte cămara, iar noaptea se duce la vânat. Sboară ce sboară, dar mereu se întoarce acasă, ca să vadă dacă toate sunt în bună rânduială.

De la o vrme însă şi-a dat seama ciuful că proviziile lui parcă se împuţinează; e un stăpân cu ochi ageri: de numărat nu prea ştie el să numere, dar le vede pe toate.

Vine noaptea. Ciuful a flămânzit şi s-a dus iar la vânătoare.

Când s-a întors... ce să vezi ? În scorbură niciun şoarece! Iar pe fund trebăluieşte o vietate mică, cenuşie, de mărimea unui guzgan.

Ciuful a dat s-o înhaţe cu ghiarele lui ascuţite, dar musafirul ţuşti, printr-o crăpătură din fund, a tulit-o! Iar în gură ţinea ultimul şoricel care mai rămăsese!

Ciuful s-a luat după el, cât pe ce să-l ănşface, dar când a văzut mai bine cine-i hoţul, a cam sfeclit-o. Pasămite, era nevăstuica, un animal mic, dar tot de pradă.

Nevăstuica trăieşte numai din jaf şi, cu toate că-i mică, e atât de îndrăzneaţă şi îndemănatică, încât poate să se măsoare chiar şi cu ciuful, la o adică. I se înfige-n piept cu dinţii ei ascuţiţi şi nu-i chip să-i mai scape. Aşa că ciuful mai bine se lasă păgubaş!

Să fi venit oare vara din nou?

Uneori e frig, bate un vânt îngheţat, alteori se-arată soarle şi zilele par din nou calde şi liniştite. Şi atunci parcă a venit iar vara.

De sub iarbă se iţesc flori: e păpădia galbenă şi ciuboţica cucului. Prin aer roesc fluturi; stoluri de ţânţari-ţoabe se rotesc ca un nouraş... Dintr-un ascunziş nevăzut se iveşte câte o păsărică: un ochiul-boului sau un pănţăruş mititel şi vioi îşi scutură odată codiţa şi prinde a cânta atât de vesel şi-atât de limpede!...

Iar de sus, dintr-un vârf de brad, răsună încet şi trist cântecul duios al unei pitulici întârziate: "Pin-pin-ca! Pin-pin-ca!" asemenea unor picături de apă căzând în lac.

...Şi uiţi că eşti în pragul iernii.

Le-au tulburat...

Iazul cu toate vieţuitoarele lui a prins o pojghiţă de ghiaţă. Şi-apoi, deodată, s-a dezgheţat iar.

Atunci nişte lucrători s-au hotărât să-i cureţe puţin fundul. Au scos de acolo o grămadă întreagă de mâl şi au plecat.

Soarele strălucea şi încălzea mai departe. Din grămadă au început să se ridice aburi. Şi deodată, mâlul a prins viaţă: de ici se rostogolea o bucăţică, de colo se desprindea alta. Ce să fie oare?

Unul din bulgăraşii desprinşi a scos o codiţă şi poc! cu ea de pământ, poc, poc şi buf! înapoi în iaz. După el, încă unul, şi încă unul.

Alţi bulgăraşi de mâl au făcut şi ei picioruşe şi au pornit săltând cât mai departe de iaz. Mare minune!

Vietăţile astea s-au afundat în nămol, pregătindu-se de iernat. Lucrătorii, când au scos afară nămolul, le-au scos şi pe ele; soarele le-a încălzit şi atunci caraşii şi broscuţele au prins viaţă şi s-au împrăştiat care încotro: caraşii înapoi în iaz, iar broscuţele în căutarea unui locşor mai liniştit, de unde să nu le mai scoată nimeni când or s-adoarmă iară, până la primăvară.

Zeci de broscuţe s-au pornit cu toatele spre acelaşi loc, de parcă s-ar fi înţeles: s-au îndreptat spre un alt iaz, aşezat dincolo de-o arie, peste drum... spre un lac mai mare şi mai adânc. Tot sărind aşa, au ajuns cu bine până în drum.

Dar mângâierea soarelui de toamnă târzie e trecătoare: nu te poţi bizui pe ea.

Un nor negru s-a învineţit de tot, iar de sub nor a izbucnit un vânt rece de miază-noapte... Frigul i-a cuprins pe micii drumeţi golaşi. Broscuţele mai sar încă, încordându-şi puterile sleite, dar apoi se lungesc la pământ. Nu le mai ascultă picioarele... Li s-a răcit sângele... A îngheţat dintr-o dată în vinele lor.

Şi iată că zac acolo, toate câte au pornit la drum, cu capetele întoarse într-o singură parte: spre locul de peste drum, acolo unde se întinde iazul cel mare, plin de mâlul cald care le-ar fi putut scăpa viaţa...

Dar nu trebuie să ne întristăm prea tare! Iazul este plin de alte broaşte! Viaţa merge înainte! :)

Se pregatesc de iarna

2008-11-11T00:31:00.002+02:00

Gerul abia de încearcă firea, dar nu trebuie să te laşi pe cea ureche: de s-o porni mai aprig, o să ferece şi pământul, şi apele. Unde ai să găseşti atunci de mâncare ? Dar adăpost ? În pădure, toate vietăţile se pregătesc de iarnă, fiecare cum îl taie capul. Cine o să plece în ţările calde, a scăpat de foame şi de frig. Dar cei rămaşi se grăbesc să-şi umple cămările şi pregătesc cât mai multă hrană pentru zile negre. Cei mai sârguincioşi la cărat hrana sunt şoarecii de câmp cu codiţa scurtă. Mulţi dintre ei şi-au săpat galeriile de iarnă de-a dreptul sub clăi sau stoguri de grâne şi noapte de noapte fură grăunţe. La locuinţa lor duc cinci sau şase poteci, fiecare spre o altă intrare. Sub pământ e iatacul şoricelului şi cele câteva cămări ale lui. Iarna, şoarecii de câmp dorm numai pe timpul gerurilor celor mai mari. De aceea îşi strâng în cămară grăunţe cât mai multe. În unele din galerii, şoriceii au şi adunat vreo 4-5 kg de grăunţe dintre cele mai alese.

Iernarea plantelor tinere

Copacii şi ierburile perene, adică ierburile care trăiesc mai mulţi ani, s-au pregătit de iarnă. Ierburile care nu trăiesc decât o vară şi-au împrăştiat şi ele sămânţa în pământ. Dar nu toate ierburile de felul acesta, cu viaţă scurtă, au să ierneze în chip de sămânţă. Unele seminţe au dat lăstari tineri. Pe brazda răsturnată a grădinilor de zarzavat au încolţit multe buruieni de-o vară. Pe pământul negru, gol, se zăresc acum rozetele de frunzuliţe adânc-crestate ale traistei-ciobanului, frunzele pufoase, asemănătoare cu cele de urzică, ale sugelului roşu, romaniţe mititele, trei-fraţi-pătaţi, punguliţa şi, bineînţeles, rocoina pe care o găseşti pretutindeni. Toate aceste lăstare tinere se pregătesc să treacă şi ele iarna, ca să poată trăi până la toamna următoare.

Cine şi ce a izbutit să facă

Pe zăpada albă se desenează pata roşcată a unui tei rotat. Dar nu frunzele îi dau culoarea asta ruginie, ci un fel de limbi sau aripioare, prinse de fructele lui - nişte nucuşoare mici. Toate ramurile şi rămurelele teiului sunt înţesate de nucşoare înaripate. Dar numai teiul e atât de împodobit. Uite şi un alt copac înalt - frasinul. Ce de fructe uscate atârnă din vârful lui! Mănunchiuri întregi, dese, de păstăi lungi şi subţiri! Cred însă că cel mai frumos gătit dintre toţi e sorbul, care-şi păstrează până acum ciorchinii grei de boabe roşii ca sângele. Şi pe tufele de dracilă se mai zăresc boabe. Salba-moale îşi păstrează şi ea mândreţe de fructe! Par nişte flori trandafirii, cu stamine galbene. Ce de copaci şi ce de tufe nu s-au îngrijit până acum, la venirea iernii, să-şi pună la adăpost urmaşii ?! Chiar şi mesteacănul mai are ici-colo, pe ramurile lui, câte o rânsă uscată, înlăuntrul căreia stau ascunse nucşoare înaripate. Nici cucuruzii negri ai arinului nu s-au golit încă. În schimb, şi mesteacănul şi arinul au pregătit câte ceva pentru primăvara următoare: rânse sau mâţişori noi. Când o să se desprimăvăreze, rânsele n-au decât să se lungească, să-şi desfacă solzişorii şi să înflorească. Tot rânse are şi alunul: groase, cenuşii-roşietice, prinse câte două perechi de fiecare rămurică. Cât despre alune, nu le mai găseşti demult! Aşadar, alunul a izbutit să facă de toate: şi-a luat rămas bun de la urmaţi, dar s-a îngrijit şi de venirea primăverii!

Cămara cu legume

Guzganul de apă, cel cu urechi scurte, a stat toată vara în "vila" lui, chiar la marginea apei. Acolo, sub pământ, îşi avea el odaia de locuit, din care un coridor povârnit ducea drept în apă. Acum însă, guzganul acesta şi-a făcut o căsuţă de iarnă, foarte bună şi călduroasă, mai departe de apă, în lunca plină de bulgări uscaţi. Spre culcuşul lui duc multe intrări şi coridoare, lungi de câte o sută de paşi şi mai bine, fiecare. Iatacul lui e aşternut cu iarbă moale şi călduţă şi se află sub cea mai mare moviliţă de pământ. Depozitul e legat de iatac prin coridoare anume făcute. În "cămara" lui sunt aşezate, după soiuri, într-o rânduială desăvârşită, grăunţe furate de prin ogoare şi cărate aici, boabe de mazăre, cepe, fasole şi cartofi - toate astea aduse de prin grădinile de zarzavat ale oamenilor.

Uscătoria veveriţei

Veveriţa şi-a făcut cămara într-unul din cuiburile rotunde pe care le are în copaci. Acolo îşi pune alunele şi cucuruzii. Dar în afară de asta, veveriţa a mai cules şi ciuperci, turta-vacii şi pitărcuţe, pe care le-a înfipt în vârfuri ascuţite de ramuri şi le usucă pentru mai târziu. Iarna o să hoinărească din ramură în ramură şi o să se ospăteze cu ciuperci uscate.

O cămară vie

O viespe călăreaţă a găsit pentru larva ei o cămară nemaivăzută! Viespea are aripi iuţi şi mai are ochi ageri pe sub antenele întoarse în sus. Mijlocelul ei grozav de subâire îi desparte pieptul de pântece, care e lunguieţ şi se sfârşeşte cu un ac ascuţit, ca unul de cusut. Vara, viespea aceasta dibuie o omidă de fluture, mare şi grasă, se lasă pe spinarea ei ca un adevărat călăreţ şi-i străpunge pielea cu acul său ascuţit. Acul face o găurică în trupul omizii şi în găurica aia viespea îşi depune oul. Apoi sboară mai departe; după un timp, omida îşi vine în fire de pe urma spaimei şi se apucă să mănânce din nou frunze. Când vine toamna, omida îşi face o gogoaşă şi se închide în ea. Iar când omida o să se prefacă în crisalidă, din ou o să iasă larva viespii călăreţe. Aici, înlăuntrul gogoaşei făcute de omidă, larva trăieşte la căldură şi linişte. Cât despre hrană, îi ajunge pentru un an întreg! Când o să vină o nouă vară, gogoaşa o să se deschidă, dar dinlăuntrul ei n-o să sboare fluturele aşteptat, ci o voinică viespe călăreaţă, aspră la trup, de culoare neagră-galbenă-roşcată.

Cu stegulete la vanatoare de lupi.

2008-10-28T22:03:00.003+02:00

În jurul satului rătăceau haite de lupi şi furau ba un miel, ba o capră...Cum în sat, printre localnici, nu se afla nici un vânător, oamenii au trimis vorbă în oraş : "Scăpaţi-ne de belea!"

În aceeaşi seară a sosit din oraş un grup întreg de ostaşi-vânători, care au adus cu ei, pe o sanie ţărănească, două mosoare uriaşe. Pe fiecare mosor era înfăşurată câte o frânghie, pe care erau prinse steguleţe de pânză roşie, la depărtare de jumătate de metru unele de altele.

Citeşte ce scrie pe poteca albă

Vânătorii i-au întrebat pe ţărani de unde vin lupii şi au pornit în căutarea urmelor, iar mosoarele veneau după ei în sanie.

Urma se-ntindea ca o aţă din sat spre pădure, peste tot câmpul. Părea că-i făcută de un singur lup, dar ochii ageri ai cercetătorilor de urme au văzut îndată că pe-aci a trecut o familie întreagă.

În pădure, urma s-a împărţit în cinci. Vânătorii s-au uitat cu luare-aminte şi-au zis: în faţă a mers o lupoaică bătrână ce ştie multe. Urma era îngustă, pasul scurt, pala (bucăţica) de zăpadă era răsturnată de labă, cam într-o parte. După toate aceste semne au cunoscut-o.

Apoi vânătorii s-au despărţit în două cete, s-au aşezat în câte o sanie şi au pornit în jurul pădurii.

Urmele însă nu mai ieşeau din pădure. Asta însemna că toată familia se culcase undeva pe-aproape. Trebuia, deci, s-o împrejmuiască fără întârziere.

Încercuirea

Fiecare din cele două cete şi-a luat câte un mosor. Înaintau încet şi învârteau mosorul, iar frânghia se desfăcea puţin câte puţin. Ostaşii prindeau frânghia de tufe, de copaci şi cioturi, în aşa fel ca steguleţele, destul de lungi, să atârne în aer, ca la vreo două palme de pământ.

La intrarea în sat, cele două cete s-au întâlnit : pădurea era toată împrejmuită.

Vânătorii le-au spus ţăranilor să fie în picioare a doua zi la revărsatul zorilor, apoi s-au dus să se culce.

Noaptea

A coborât noaptea, geroasă, luminată de lună.

S-a sculat de pe culcuşul ei lupoaica învechită-n rele, s-a sculat lupul, s-au sculat şi căţelandrii născuţi în primăvară.

Împrejur - desişul pădurii. Sus pe cer lunecă luna, deasupra vârfurilor de brazi stufoşi, aidoma unui soare mort.

Lupului îi ghiorăie maţele de foame.

Jale mare !

Lupoaica cea bătrână îşi ridică botul şi porneşte să urle la lună... Lupul îi ţine şi el isonul cu glasul lui gros, iar după ei puii, cu glăscioare subţirele...

Vitele din sat aud urletul lor ! Vacile prind să mugească, oile să behăie...

Şi lupoaica porneşte la drum. După ea, lupul, iar după lup - lupanii.

Calcă toţi cu multă băgare de seamă, unul pe urmele celuilalt. Merg prin pădure, spre sat.

Deodată, lupoaica se opreşte. Se opreşte şi lupul, se opresc şi lupanii.

Ochii răi ai mamei clipesc îngrijoraţi. Nările ei, care adulmecă de departe, simt mirosul usturător al pânzei roşii. Ochii ei văd cârpe întunecate, atârnate pe tufele din marginea pădurii.

Lupoaica e bătrână : a văzut multe la viaţa ei, dar una ca asta nu i-a fost încă dat să vadă. Lupoaica însă ştie una şi bună : acolo unde sunt cârpe, sunt şi oameni. Cine ştie ! Poate că s-au pitit acolo în câmp şi-i pândesc ?!

Înapoi !

Se întoarce şi se repede, în salturi mari, spre tufiş. Lupul după ea. Lupanii după ei.

Trec pădurea toată de-a-curmezişul, numai în sărituri mari şi la margine stop! se opresc iar.

Şi aici sunt cârpe. Atârnă ca nişte limbi scoase.

Lupii îşi pierd capul. Aleargă înnebuniţi încolo şi-ncoace, dar pretutindeni dau de cârpe. Nu e nici o ieşire.

Lupoaica presimte o nenoricire. Se repede spre desişul ei şi se culcă. Lupul se culcă şi el, lupanii de asemenea.

Nu vor să iasă dincolo de cercul care-i înconjoară. Mai bine să rămână flămânzi. Cine ştie ce gânduri au şi oamenii ăştia?!

Dar maţele ghiorăie şi e frig!...

Dimineaţa

De abia s-a crăpat de ziuă şi două cete de vânători au ieşit din sat.

Una mai mică, formată din oameni îmbrăcaţi în halate cenuşii, a înconjurat pădurea, a scos câteva dintre steguleţe şi s-a răspândit după tufe, în lanţ de trăgători. Sunt vânătorii care au puşti. Poartă halate cenuşii, pentru că orice altă culoare s-ar vedea acum, iarna, în pădure.

Iar ceata mare, alcătuită din sateni cu pari în mână, a rămas o vreme pe câmp, a aşteptat şi pe urmă, la comanda conducătorului, oamenii au intrat cu sgomot în pădure şi au început să înainteze hăulind, chemându-se pe nume şi izbind cu parii în copaci.

Goana

Lupii aţipiseră în desişul lor. Deodată au auzit sgomot mare dinspre sat.

Lupoaica s-a repezit pieziş în partea cealaltă. Lupul - după ea. Lupanii - după ei.

Părul de pe ceafă li s-a ridicat măciucă. Ţin cozile între picioare, urechile culcate, iar ochii le ard ca jarul.

Iată şi marginea pădurii! Dar aici sunt cârpe!

Înapoi!

Zgomotul se apropie din ce în ce mai mult. După sgomot sunt mulţi oameni şi toţi bat cu parii în copaci.

Lupii fug drept înainte.

Iar marginea pădurii. Şi nu sunt cârpe roşii!

Înainte!

Haita de lupi iese în goană nebună din pădure şi dă drept peste lanţul de trăgători.

O ploaie de flăcări mici, roşii îi întâmpină din tufiş ; împuşcăturile bubuie. Lupul face o săritură înaltă şi cade, izbindu-se greu de pământ. Lupanii se învârtesc de colo, colo, schelălăind...

Niciunul dintre cei tineri nu scapă de gloanţele bine ţintite ale vânătorilor. Numai lupoaica bătrână s-a făcut nevăzută. Cum? Nu ştie nimeni !

Simtzivară a intrat în casă

2008-10-21T21:27:00.004+03:00

În luna frigului cumplit, orice animal din pădure, orice pasăre se ţine cât mai aproape de casa omului. Aşa e mai uşor să-şi găsească de mâncare, să se ospăteze cu rămăşiţele svârlite la gunoi. Foamea învinge teama. Fricoşii locuitori ai pădurilor nu se mai tem de oameni.

Cocoşii-de-mesteacăn şi potârnichile vin pe ariile de treierat, intră prin hambarele cu grâne. iepurii suri se furişează prin livezi, helgele şi nevăstuicile vânează şoareci şi şobolani prin pivniţele caselor. Iepurii albi smulg smocuri de fân din căpiţele aşezate chiar la marginea satului. În căsuţa de iarnă a corespondenţilor noştri din pădure a intrat cu îndrăzneală, prin uşa deschisă, un simtzivară - piţigoiul mare - galben, cu obrajii albi şi dunga neagră pe piept. Fără să-i bage în seamă pe oameni, s-a apucat să ciugulească sprinten firimiturile de pe masă.

Stăpânii casei au închis uşa şi simtzivară a rămas prins.

O săptămână întreagă a trăit în casă. Nimeni nu-i făcea nici un rău, dar nici nu-l hrănea. Totuşi, simtzivară se rotunjea văzând cu ochii. Cât era ziulica de mare, vâna prin casă : căuta greieri, muşte adormite prin crăpături, culegea firimituri, iar noaptea se cuibărea într-o spărtură de după cuptor şi dormea acoloşa.

Peste câteva zile, stârpise toate muştele şi gândacii din casă şi atunci a început să ciugulească pâinea, să strice cu ciocul lui cărţile, cutiile,dopurile, într-un cuvânt tot ce-i cădea la îndemână.

Atunci, stăpânii casei au deschis uşa şi l-au alungat afară pe micul musafir nepoftit.

Şoarecii au plecat din pădure

Multor şoareci din pădure nu le mai ajung acum proviziile pentru "cămări". Unii au fost nevoiţi să fugă din căcuţele lor, ca să scape de helge, nevăstuici, dihori şi alte animale de pradă.

Dar pământul şi pădurea întreagă sunt troinenite de zăpadă, iar şoarecii n-au ce ronţăi... Şi iată că o armată întreagă de şoareci flămânzi a început să iasă din pădure... Hambarele pline de grâne sunt în mare primejdie...

Pe urmele şoarecilor vin nevăstuicile. Dar ele sunt prea puţine pentru ca să poată prinde şi stârpi toţi şoarecii.

Păziţi grânele de rozătoare !

Pentru cine nu-s legi

Acum, toate vieţuitoarele pădurii gem de greul iernii. Legea pădurii spune : iarna, apără-te de frig şi foame cum ştii mai bine şi uită de pui ! Puii să-i faci vara, când e cald şi ai hrană din belşug.

Dar pentru aceia care şi iarna găsesc de mâncare la fiecare pas, legea asta nu-i lege !

Corespondenţii noştri au găsit pe un molid înalt cuibuşorul unei păsăruici. Crenguţa pe care se afla cuibuşorul era troienită de zăpadă, dar în cuibuşor erau ouă.

Copiii s-au întors acolo a doua zi ; era un ger cumplit de li s-au înroşit nasurile, dar în cuibuşor, ce să vezi ?? Ieşiseră puişorii din găoace şi zoceau acolo, în mijlocul zăpezilor, mititei, golaşi şi orbi.

Ce minune mai e şi asta ??

Nu e nici o minune ! O pereche de forfecuţe-de-molid şi-au făcut acolo cuibul şi au scos puişori.

Forfecuţa e o pasăre ce nu se teme nici de frigul, nici de foamea iernii !

În tot timpul anului, poţi să vezi prin pădure stoluri mici de forfecuţe, care sboară din copac în copac sau din câng în crâng, trimiţându-şi chemări vesele. Tot anul păsărelele astea duc viaţă de hoinari : azi aici, mâine colea...

Primăvara, toate păsările cântătoare se împart perechi-perechi, îşi aleg câte o bucată anumită de pădure şi trăiesc acolo până-şi scot puii.

Forfecuţele însă sboară şi atunci cete-cete din pădure în pădure şi nu se opresc nicăieri vreme îndelungată.

În stolurile lor gălăgioase şi hoinare, se văd în tot timpul anului şi puişori, de parcă forfecuţele şi-ar scoate puii în aer, din sbor ! :shock:

Oamenii locului le mai zic forfecuţelor şi "papagali". Porecla asta le-au dat-o pentru hăinuţele lor pestriţe şi viu colorate, ca ale papagalilor, şi pentru că se caţără şi se învârtesc pe crenguţe, la fel ca aceste păsări.

Penele forfecuţelor-bărbătuşi sunt roşii, cu ape felurite, iar cele ale femeiuştilor şi forfecuţelor tinere sunt verzi şi galbene.

Picioruşele acestor păsări ştiu să se agaţe tare bine, iar ciocurile se prind şi ele vârtos de crenguţe. Forfecuţelor le place să atârne cu capul în jos, ţinându-se cu gharele de câte o rămurică mai de sus, iar cu ciocurile de una mai de jos.

Un lucru cu totul ciudat e că trupşorul forfecuţelor, după moarte, nu putrezeşte vreme îndelungată. Leşul unei forfecuţe bătrâne poate să zacă vreo 20 de ani, fără ca măcar o singură pană să-i cadă şi fără să prindă miros. Întocmai ca o mumie ! :)

Dar cel mai vrednic de luare-aminte e ciocul forfecuţei. Un asemenea cioc nu mai are nici o altă pasăre.

E încrucişat : partea de sus e încârligată peste cea de jos, iar cea de jos, în sus.

În ciocul forfecuţei stă toată puterea ei şi deslegarea tuturor minunilor.

Puii de forfecuţă ies din găoace cu cioculeţe drepte, ca toate păsărelele.Dar cum creşte puţintel, puiul de forfecuţă începe să scoată seminţe din cucuruzii de brad şi pin. Atunci pliscul lui fraged se înconvoaie şi se închide cruciş, şi aşa rămâne pentru tot restul vieţii. Dar pasărea are numai de câştigat de pe urma acestui lucru : cu un cioc în cruce e mult mai uşor de scos seminţe de cucuruzi.

Şi iată că toate se limpezesc dintr-odată :

Pentru ce forfecuţele rătăcesc toată viaţa lor prin păduri ? - Caută mereu locurile unde s-au făcut cucuruzi mai mulţi. Anul acesta sunt mai mulţi cucuruzi, şi forfecuţele au venit aici. La anul, dacă o să se facă mai mulţi cucuruzi mai la miază-noapte, forfecuţele o să se ducă într-acolo.

De ce forfecuţele cântă cu atâta veselie iarna şi de ce scot pui când împrejur e numai zăpadă ? - Păi, de ce n-ar cânta, dacă au atâta mâncare pretutindeni ? :) Şi-apoi, cuibuşoarele lor sunt calde, aşternute cu puf, pene şi peri moi de blană, iar femeiuşca, după ce face primul ou, nici nu se mai dă jos din cuib : hrana i-o aduce bărbătuşul.

Femeiuşca stă în cuib, încălzeşte ouăle, iar când ies puişorii din găoace, îi hrăneşte cu seminţe de brad şi de pin, muiate în guşiţa ei. Cât despre cucuruzi, ştiţi doar că se găsesc în copaci tot anul !

Când vrea o pereche de forfecuţe să se mai ducă pe "acasă" şi să scoată puişori, iese din stol fără să-i pese de-i iarnă, primăvară ori toamnă (cuiburi de forfecuţe s-au găsit în orice lună a anului), îşi face un cuib şi trăieşte aşa o vreme. Iar mai târziu, când puii cresc, toată familia se alipeşte stolului.

De ce după moarte forfecuţele se prefac în mumii ? - Din aceeaşi pricină : pentru că mănâncă cucuruzi ! :) În seminţele de brad şi de pin e multă răşină, normal. Forfecuţele mai bătrâne, care au mâncat poate şi sute de kilograme de cucuruzi la viaţa lor, se îmbibă cu răşină, aşa cum se îmbibă o cismă de catranul cu care e unsă. Şi răşina le fereşte trupul de putrziciune după moarte.

Egiptenii îşi ungeau şi ei, pe vremuri, morţii cu răşină şi-i prefăceau în mumii.

Urme pe zapada

2008-10-03T13:40:00.000+03:00

Zăpada a acoperit tot pământul cu un linţoliu alb şi neted. Câmpiile şi luminişurile pădurilor par acum pagini luminoase şi curate dintr-o carte uriaşă. Şi oricine trece peste ele, îşi lasă neapărat iscălitura : "A trecut pe-aici cutare..." Ziua ninge. După ce ninsoarea se opreşte, paginile sunt iar albe... Dar dimineaţa, dacă te duci în poiană, vezi că pagina albă de nea e acoperită cu o mulţime de semne tainice - liniuţe, puncte, virguliţe. Asta înseamnă că noaptea au trecut pe-acolo tot felul de locuitori ai pădurii, care au umblat, au sărit şi şi-au văzut de treburile lor...

Dar cine a fost ? Şi ce-a făcut ?

Trebuie să deslegăm cât mai curând semnele neînţelese, să citim buchile tainice. Că iar o să ningă şi atunci, parcă a întors cineva foaia - aşa de curată, netedă şi albă e pagina din faţa ochilor noştri.

Cine şi cum citeşte ?

În cartea iernii, fiecare locuitor al pădurii scrie cu scrisul lui, cu semnele lui. Oamenii învaţă să descâlcească aceste semne cu ochii. Cum să citeşti altfel, decât cu ochii ? Şi totuşi, animalele fac ce fac şi citesc cu nasul. Câinele, de pildă, miroase "buchile" cărţii iernii şi citeşte : "pe aici a trecut lupul", sau "pe aici a sărit adineaori un iepure". Aşa-i nasul animalelor : ştie bine carte şi nu greşeşte niciodată !

Cine şi cum scrie ?

Cele mai multe dintre animale scriu cu labele. Unele cu toate cinci degetele, altele cu patru, altele cu copita. Se-ntâmplă uneori să mai scrie şi cu coada, cu nasul sau cu burta. Păsările scriu şi ele cu labele şi cu coada, iar uneori şi cu aripile.

Scrisoare simplă şi scrisoare cu vicleşug

Pădurenii s-au învăţat să citească în cartea iernii despre tot soiul de întâmplări din pădure. Învăţătura asta n-au dobândit-o ei cu una cu două, pentru că, ce să vezi ? Nu fiecare locuitor al pădurii scrie simplu : unii mai întrebuinţează şi vicleşuguri. Scrisul veveriţei e cât se poate de uşor de tălmăcit şi de ţinut minte : ea sare prin zăpadă de parcă ar sări "capra". Se propteşte în lăbuţele ei scurte dinainte, iar pe cele lungi de dinapoi le duce mult în faţă, ţinându-le tare depărtate. Lăbuţele din faţă lasă o urmă mică : două puncte alăturate ; iar cele dinapoi lasă o urmă lungăreaţă, întinsă, ca o mânuţă cu degetele subţiri. Şoarecii au "scrisul" mărunt, mărunţel, dar nu-i nici el întortochiat şi se poate citi lesne. După ce iese din găurica lui, şoricelul face de cele mai multe ori un ocol şi numai după aceea aleargă drept spre ţintă, sau se întoarce înapoi la căsuţa lui. Pe zăpadă rămân rânduleţe lungi, alcătuite de perechi de puncte mici, aşezate la aceeaşi depărtare unele de altele. Scrisul coţofenelor e şi el uşor de tălmăcit : cele trei degete din faţă lasă pe zăpadă o cruciuliţă, degetul de la spate, al patrulea, lasă o liniuţă dreaptă. Deoparte şi de alta a cruciuliţelor sunt urme de aripi, ca nişte urme de degete. Iar pe-alocuri, coţofana "pătează" zăpada cu coada ei lungă, în trepte. Toate aceste urme nu ascund nici un vicleşug. Se vede dintr-odată : uite aici s-a dat veveriţa jos din pom, a pornit-o sărind prin zăpadă şi la urmă s-a urcat iar în pom. Dincoace, a ieşit un şoricuţ din zăpadă, a alergat ce-a alergat, a făcut un ocol-două şi s-a întors iar sub stratul de nea. Dincolo, s-a aşezat o coţofană, a sărit hop-ţop pe zăpada tare, şi-a târşit pe-alocuri coada, apoi a bătut din aripi şi... noroc bun ! Dar ia-ncearcă de te descurcă în scrisul vulpilor sau al lupilor ! Dacă nu eşti deprins cu el, te-ncurci numaidecât !

Vreti sa citim cartea asta impreuna?

2008-10-02T14:22:00.000+03:00

E vorba de "Cartea Padurii"... Nu cred ca ati citit-o. Eu am gasit-o intamplator in biblioteca unei rude indepartate, care o ferfenitise de atata citit si scrisese chiar o insemnare pe una dintre foile pe jumatate tiparite: "Azi, 7 decembrie 1957, am terminat de citit aceasta carte minunata". La randul meu, am citit-o de cateva ori si pot confirma intrutotul spusele lectorului de altadata. Cititi-o impreuna cu mine si va veti convinge.

A, sa nu uit... ! Precizez ca nu voi continua transcrierea minunatei carti decat in momentul in care cel putin 10 dintre voi, prezumtivii cititori de pe Net, ma vor ruga sa o fac... Am zis :)