O alta intamplare cu ursi

Mugur Muguraş luneca pe schiurile lui peste o mlaştină mare, acoperită cu muşchi. Era pe la sfârşitul lui februarie şi pretutindeni se înălţau troiene mari de zăpadă.

Din mlaştină ieşeau ici-colo insule de pădure.

Chira, câinele de vânătoare al lui Mugur Muguraş, intră fuga într-una din ele şi se ascunse printre copaci. deodată, izbucni de acolo hămăitul ei: lătră aprig, mânios. Mugur Muguraş înţelese numaidecât că Chira dăduse peste un urs!

Şi ce s-a mai bucurat vânătorul mărunţel că şi-a luat puşca lui cea cu cinci gloanţe! Cât ai clipi, s-a repezit înspre locul de unde venea lătratu câinelui.

Chira se stropşea la o grămadă mare de crengi rupte de furtună şi troienite de zăpadă. Mugur Muguraş îşi alese un loc potrivit, îşi scoase grăbit schiurile din picioare, bătători zăpada sub el şi se pregăti să tragă.

Foarte curând se ivi de sub zăpadă o căpăţână neagră, cu fruntea lată, şi luciră doi ochişori de culoarea desişului întunecat şi verde al pădurii: animalul dădea "bună ziua", cum spun vânătorii de urşi.

Mugur Muguraş ştia bine că animalul o să arunce doar o căutătură vrăşmaşului său, după care o să se ascundă din nou. O să se ghemuiască tot în vizuina lui şi când i-o veni bine, o să se năpustească afară. De aceea vânătorul trase un foc de armă, înainte ca fiara să-şi ascundă capul.

Dar pentru că ochise prea din fugă, nu ochise bine! După cum a aflat mai târziu, glonţul muşcase doar din falca ursului.

Jivina ţâşni din bârlog şi se repezi la Mugur Muguraş.

Din fericire, cel de-al doilea glonţ tras de vânător o doborî pe loc.

Chira sări la urs şi începu să-l tragă de blană.

Mugur Muguraş n-avusese vreme să se sperie în clipa când ursul se năpustise la el. Dar când primejdia a trecut, mărunţelul şi viteazul vânător s-a muiat de tot: ochii i s-au împăienjenit, urechile au prins a-i ţiui... Omul a tras adânc în piept aerul îngheţat, ca unul care caută să se trezească din gânduri grele. Şi numai atunci a simţit limpede că a trecut prin clipe îngrozitoare.

Aşa i se întâmplă oricui, chiar şi oamenilor celor mai neînfricaţi, după ce s-au întâlnit nas în nas cu o fiară mare şi primejdioasă.

Deodată, Chira lăsă în pace leşul ursului şi începu iar să latre din răsputeri, repezindu-se spre aceeaşi grămadă de crengi, dar din altă parte.

Mugur Muguraş se uită într-acolo şi încremeni de spaimă: de sub grămadă ieşea la iveală capul unui al doilea urs.

Vânătorul mărunţel îşi veni iute în fire, duse puşca la ochi, dar de data asta ţinti cu multă băgare de seamă şi izbuti să omoare jivina de la cea dintâi împuşcătură, chiar lângă morman.

Dar de îndată se arătă din hruba neagră pe unde sărise puiul de urs căpăţâna roşcată, cu fruntea lată, a unui al treilea urs, după care mai venea şi un al patrulea.

Mugur Muguraş se fâstâci şi se simţi cuprins de spaimă. Părea că sub mormanul acela s-au adunat toţi urşii pădurii şi acum vor să se repeadă la dânsul.

Fără să mai ochiască, vânătorul trase odată, apoi încă o dată şi trânti în zăpadă puşca ce nu mai avea niciun glonte. Atâta doar mai apucă să vadă, că după primul foc de armă, capul roşcat nu s-a mai zărit, iar după cel de-al doilea, a căzut în zăpadă, ucisă pe loc, Chira, pe care o nimerise din greşeală.

Apoi picioarele i s-au muiat şi au făcut fără vrerea lui vreo tre-patru paşi înainte... Mugur Muguraş s-a împiedicat de leşul celui dintâi urs doborât, s-a prăbuşit peste el şi a rămas acolo, în nesimţire.

Nu ştie nici el câtă vreme a zăcut aşa. Trezirea i-a fost înspăimântătoare: îşi simţea nasul strâns ca în cleşte, iar când a vrut să ducă mâna la faţă, mâna lui s-a împiedicat de ceva viu, cald şi îmblănit. Omul a deschis ochii şi a văzut... doi ochi mici şi verzi ca desişul întunecat al pădurii, care-l priveau ţintă, fără să clipească: erau ochi de urs.

Mugur Muguraş a scos un urlet ca din gură de şarpe şi şi-a smuls nasul din gura jivinei.

Fără să mai ştie de el, a sărit în picioare şi a dat să fugă, dar a căzut numaidecât într-un troian şi s-a împotmolit în zăpadă.

Atunci a întors capul şi abia în clipa aceea a înţeles că cel care-l ţinuse de nas era un ursuleţ mititel.

A mai trecut o bună bucată de vreme până să se liniştească Mugur Muguraş şi să-nţeleagă tot ce se-ntâmplase.

Cu cele dintâi două focuri de armă doborâse o ursoaică. Îndată după ea, ieşise de sub grămadă, printr-o altă gaură, un pui de-al ei, cam de vreo trei ani, "dădaca" ursuleţilor mici.

"Dădaca" aste e întotdeauna un urs-bărbat. Cât ţine vara, el o ajută pe ursoaica-mamă la dădăcitul surioarelor şi frăţiorilor mai mititei, iar în timpul iernii, doarme în apropierea lor.

În grămada asta mare de crengi rupte, erau două vizuini: într-una din ele dormea "dădaca", iar în cealaltă, ursoaica-mamă cu puii ei de un an.

Vânătorul, de tulburat ce-a fost, a luat "dădaca" drept un urs în toată puterea.

După fratele lor mai mare, au ieşit din grămadă şi cei doi ursuleţi în vârstă de un an.

Chiar aşa mici cum sunt (la cântar trag cât un băiat de 12 ani), au căpăţânile atât de mari şi frunţile atât de late, încât nu-i de mirare că la o mare spaimă vânătorul i-a putut lua urşi în toată puterea.

Şi cât a zăcut în nesimţire, singurul ursuleţ care scăpase nevătămat din toată familia s-a apropiat de maică-sa şi, vrând să sugă, a-nceput să caute cu botul ţâţa ursoaicei răpuse; atunci a dat de nasul cald al lui Mugur Muguraş şi a crezut, pesemne, că bucăţica asta e ţâţa mamei. De aceea s-a apucat s-o sugă.

Pe Chira, Mugur Muguraş a îngropat-o chiar acolo în pădure. Iar pe ursuleţ l-a prins şi l-a dus acasă.

Puiul de urs s-a dovedit a fi un animal jucăuş şi duios şi s-a ataşat foarte tare de vânătorul cel mărunţel, care se simţea şi el singur după moartea câinelui său.